Vise și întrebări retorice
În vise, uneori mă identific cu viața unor personaje absolut necunoscute, care nasc povești incredibile. Dar nu sunt altceva decât o actriță, care, parcă, joacă un rol. Un rol extrem de credibil. De intens. Trăiesc în locuri și case, care nu-s, de fapt, ale mele, interacționez cu oameni necunoscuți, pe care în vis îi cunosc foarte bine, sunt oameni pe care, se pare că-i iubesc, sunt apropiați mie, sunt rudele mele, ceea ce mă bulversează complet atunci când mă trezesc, chiar mă sperie.
În vis poți aparține unor alte familii? Te poți naște în alte case, pe care să le socotești a fi ale tale, să le îndrăgești, să te atașezi de o mulțime de lucruri, care în momentul trezirii din somn se spulberă ca o iluzie, ca un nor de fum? E posibil ca noaptea să trăim în alte dimensiuni, care dispar atunci când deschidem ochii?
Poți iubi pe cineva într-un vis, pe care nu l-ai văzut niciodată și pe care nici nu îl vei întâlni vreodată? Poți suferi, la trezire, că a fost doar un simplu vis? Îți poate fi dor de un personaj ireal, inexistent, pe care mintea ta l-a născocit noaptea? Și dacă, de fapt, acea persoană, a fost, cândva, fiul sau soțul tău, în altă dimensiune… sau într-o altă viață?
Da, sunt întrebări retorice, știu… E trist că nu pot avea niște răspunsuri obiective.
De multe ori mă gândesc la visele pe care le-am avut ca la niște amintiri personale, ca la niște fapte reale, ce s-au întâmplat cu adevărat în trecutul meu. Un vis care mă obsedează e acela cu casa veche, care uneori se află într-un sat, mai la margine, printre pomi înfloriți, iar o cărare șerpuiește către niște case mai mari, mai falnice, cu grajduri și grădini pline de rod. Mereu este vorba despre aceeași casă, dar în locații diferite. O visez de multe ori.
Dar în vis îmi doresc numai acea casă veche, pe care o știu foarte bine în interior. Are o canapea foarte murdară și ruptă, este foarte întuneric înăuntru și o atmosfera închisă, neprietenoasă, cu un miros greu care nu te lasă să respiri… În unele vise îmi apare aceeași casă, dar tavanul este foarte jos, aproape îl lovesc cu capul atunci când intru în prima încăpere. Dar eu întotdeauna o vreau pe aceea, în speranța că o voi face să arate bine, aș vrea s-o curăț, s-o îngrijesc, s-o refac, să fie a mea…
În alte vise casa are și pod. E la fel de urâtă și neîngrijită înăuntru, doar că uneori mai mare, ca o șură întunecată cu acoperiș din lemn. Pare arsă în interior, murdară, foarte veche. Cuverturile de pe paturi sunt groaznic de murdare. Mi-e silă să le ating, dar tot o fac… și încep să o curăț, să o explorez. Nu renunț niciodată. Nu mă sperie nimic din ceea ce găsesc înăuntru, căci știu că e a mea și trebuie să o transform după bunul meu plac. Și-mi tot spun că am primit-o moștenire și-o voi restaura, n-o voi lăsa în halul ăsta de degradare absolută.
Nu o dată am plâns la trezirea din somn… plângeam în hohote, fără să vreau, că i-am pierdut pe cei din vis, pe care în realitate, de fapt, nu-i cunoșteam… Știam că n-o să-i mai revăd niciodată. Căci eu, până acum, nu am avut decât de vreo două-trei ori același vis, când eram mult mai mică, știu că s-a repetat visul, dar acum nu îmi mai amintesc exact despre ce era vorba. Știu că era iarnă și eu călătoream cu ceva tren sau autobuz, prin centrul unor orașe necunoscute, care erau împodobite de Crăciun și se pregăteau să sărbătorească ceva. Dar totul este vag în mintea mea, după atâția ani.
Cele două romane ale mele, la care, încă, lucrez după atâta timp, se modifică permanent în funcție de visele pe care le am noaptea. Multe dintre scenele de acolo nu sunt închipuite, trăite sau create de mine, ci visate, pur și simplu, și transpuse a doua zi în diverse scene din roman. Problema e că uit multe detalii la trezire.
Mi-e ciudă când îmi uit visele. Sunt atât de frumoase unele, de lungi, interesante și fascinante…
Într-o noapte, acum vreo doi ani, m-am visat lângă mare, într-un golf înconjurat de case albe. Ajunsesem noaptea, cu o barcă, și nu era nimeni, totul era pustiu, și stăteam întinsă pe plaja aceea aurie, care strălucea în noapte, privind stelele de deasupra mea. Simțeam o liniște și o relaxare deosebită în acele momente… Era atât de frumos, de minunat! Acolo m-am întâlnit cu bunica și mai târziu cu tatăl meu.
În acea dimineață, când m-am trezit din somn, am început să scriu cel de-al doilea roman al meu, inspirat din tot ceea ce se întâmplase în acea noapte pe insula din vis.
Înainte să îmi cumpăr casa din Sicilia, am visat-o și i-am descris-o proprietarului, înainte să văd poze cu ea. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care mi-a vândut-o mie, în cele din urmă, deoarece nu era foarte convins dacă s-o dea sau nu, însă a spus că este un semn, mai ales că și el crede în vise.
De curând am avut un vis, în care se făcea că era seara și era destul de frig, iar eu căutam niște persoane în niște clădiri înalte, ca niște blocuri circulare, ce se înșirau în jurul unei piețe aproape rotunde. Era o gară în zonă, nu departe de acel cartier. Oamenii ieșeau seara din locuințele lor și se așezau pe scările albe, ce înconjurau acea piață, și vorbeau, și râdeau… iar întunericul ne înconjura pe toți, doar luminile de la geamuri străluceau aurii, în întuneric.
Cunoșteam acele persoane, erau vecinii celor pe care i-am vizitat, dar mă simțeam atât de familiară cu ei… Mă așezasem și eu acolo, lângă ei, pe scările acelea. Privind mai bine piața am descoperit zeci de statui subțiri din marmură albă, care erau așezate din loc în loc prin piață. M-am apropiat de ele și le priveam rând pe rând, pe toate, încântată. Atmosfera era puțin cam stranie, îmi aduc aminte că îmi era teamă de ceva necunoscut. Dar statuile erau superbe, aproape nu se potriveau cu blocurile din fața lor, erau, poate, excesiv de elegante pentru acel cartier. Și când m-a uitat mai bine, în întuneric, siluetele statuilor s-au transformat, parcă, în trunchiuri zvelte de copaci… și deodată mă aflam într-un fel de mic parc, plin cu palmieri înalți, semeți, așezați circular, exact cum fuseseră înainte acele statui.
Da, unele dintre visele mele n-au nicio noimă, dar par a fi aievea!
Și apoi, iată, a venit clipa, când, într-o zi, am căutat pe Google Maps o stradă din localitatea siciliană Capo d’Orlando, stradă ce se afla în apropierea unui hotel pe care-l găsisem pe Booking. Voiam să verific mai bine zona. Aici apare ciudățenia.
Am ajuns într-un punct în care am citit, mai mult decât surprinsă, numele străzii: 94 Via Alessandro Volta, Capo d’Orlando. Erau exact clădirile din visul meu și piața semăna… iar în loc de statui albe chiar erau palmieri, aceiași pe care-i visasem.
Nu cred că înseamnă nimic special, însă sunt convinsă că spiritul meu a călătorit în astral în acea noapte și i s-au arătat toate acestea. Să te bucuri de călătorii astrale, în vis, fără să fi fost niciodată acolo cu adevărat și să vezi locuri atât de minunate, să te întâlnești cu locuitorii acelei zone, să-i cunoști în vis, să vorbești cu ei! Poate aș recunoște acele persoane și în realitate, dacă i-aș vedea pe stradă. Ei nu ar ști cine sunt, dar eu m-aș apropia și le-aș spune ce plăcute au fost conversațiile avute în urmă cu câteva săptămâni sau luni! Cu siguranță s-ar speria și ar chema poliția, crezând că sunt o persoană periculoasă sau chiar o nebună. Amuzant, nu?
…