Unde sunt vacanțele de altădată?
Acum câteva clipe m-am desprins din chenarul ferestrei. Afară ninge liniștit și-n sobă arde focul… întocmai ca în poezia lui Coșbuc. Este târziu, dar jos, în vale, se văd, încă, licărind luminile bisericii. Pădurea mărginește totul, acolo, departe, între hotarul dintre vis și realitate. Și ninge, ninge, încet, cu fulgi tot mai mari. Întunericul e auriu și argintiu pe alocuri, când luna plină se întrevede pe după norii din brocart vânăt, cu dantelă meșteșugită în aur, prinsă pe margini… Mulțumirea sufletească, pe care o simt în astfel de clipe minunate, nu are seamăn.
Nu există cuvinte pentru a descrie cât de intense sunt frumusețea și eliberarea, care se simt, când devii una cu natura, cum uiți de cele lumești și timpul curge altfel, având, parcă, o altă unitate de măsură, spirituală… Căci, într-adevăr, pământurile noastre din această zonă, au fost binecuvântate cu bogății naturale unice și de-o diversitate unică.
Aici mă simt fericită.
Mi-era dor de brazi înzăpeziți, cu crengi grele, de dantelării de gheață și de ore lungi, petrecute în zăpadă, cu respirația aburindă.
E imposibil să mai retrăiesc vacanțele copilăriei, eu m-am schimbat și totul s-a schimbat în jurul meu, dar totuși, acele clipe au rămas atât de vii în amintirea mea, încât, parcă, s-a întâmplat totul ieri.
M-am refugiat, aici, în culori, forme și arome frumoase, care să mă fascineze, să uit durerea și urâțenia din jurul meu. Să uit întunericul lumii.
Am încercat să și scriu în ultimul timp; am reușit și nu prea. Ceea ce scriu eu e fantasy, undeva la granița dintre basmul clasic și romanul gothic, picurat, pe alocuri, cu mister și atmosferă dark.
O proză plină de poezie, unde întunericul se dovedește a fi mai strălucitor decât lumina.
Tocmai aici am și întâmpinat probleme – viața mea cotidiană a fost o mizerie în timpul pandemiei. Întunericul era, pur și simplu, întuneric, n-avea nimic de-a face cu măreția.
Și nu sub aspect personal, căci am reușit să rămân sănătoasă, iar asta e cel mai important; nu mă pot plânge că anii 2020 și 2021 m-ar fi nefericit sub vreun aspect real sau material, însă în interiorul meu nu mai eram eu. Mă transformasem într-un fel de robot, care acumula informații în prostie, fără să le mai proceseze.
Spiritual eram, de-asemenea, la pământ. Nu mă refer la clasicele depresii despre care se vorbește peste tot, nu mă refer la o anumită nemulțumire reprimată sau vreo tristețe interioară, ci mă refer doar la luminamea spirituală, care se transformase în întuneric.
La soarele meu interior, care apusese. Atunci când și ultima firavă speranță se spulberă, mulți aleg să renunțe la luptă. Dar eu nu am făcut-o, chiar dacă mă simțeam stinsă.
Am continuat să trăiesc, ca și cum altcineva mă trăia pe mine.
Luptam dintr-un soi de inerție ciudată, dar fără vreo dorință evidentă sau bine conturată.
Hai să n-o numim depresie.
S-o numim apatie. Lehamite. Sau sictir, parcă e și mai plastic exprimat.
Mi-am ocupat timpul și mintea cu activități interesante, mi-am luat permisul, tocmai pentru a-mi dovedi că încă mai sunt în stare de așa ceva la vârsta mea (desigur, alții îl iau la 60 de ani sau chiar mai târziu), am călătorit atât cât mi-au permis restricțiile, mai des înainte de-a mă vaccina, și parcă mai rar după…
A, da, sunt din nou blondă. Și m-am tuns mai scurt. Va crește iar, acum e iarnă și stau mai mult prin casă. Uneori e benefică o mică schimbare de look, mi-era dor de timpurile când eram blondă, doi ani, în 2005 și 2006. De rock-starurile mele preferate din vremea aia, care m-au inspirat atât de mult pe plan muzical și artistic… toate blonde! Cherie Currie și Lita Ford (ambele de la The Runaways), Debbie Harry (Blondie), Courtney Love, nu mai zic de Doro sau Angela Gossow, pe care le adoram. Ce vremuri… Și câte evenimente, nu?
Însă, exista mereu un mare “însă”…
Era un gol în mine. Un gol infinit. Nu că acum ar fi dispărut, dar parcă nu îl mai simt atât de apăsător.
Renunțând la Instagram (de un an) și la Facebook (mai bine de cinci ani) mi-am găsit refugiul în Fragrantica. Așa încep marile iubiri.
Parfumurile au umplut acel gol imens din sufletul meu.
Problema e că zilnic ni se vorbește doar despre moarte, când noi așteptăm vești despre viață…
Acum ne pregătim să ieșim din pandemie, dar vom intra, chipurile, într-un război. Unul mare, important.
Vi s-a întâmplat vreodată să priviți un tablou, pe care îl aveți în casă dintotdeauna, și să observați niște detalii noi? L-ați văzut zi de zi, de când v-ați născut în acea casă, și dintr-o dată, într-o bună zi, vedeți un element nou, într-o altă lumină. O casă, poate, mai ciudat pictată, un horn mai strâmb, niște ramuri mai verzi, sau un butuc care stă răsturnat în drumul către pădure…
Așa am văzut și eu totul, în acești doi ani, dintr-o altă perspectivă. Mi-am perceput viața într-un mod foarte diferit și ciudat.
Nu știu ce va mai fi. Încerc să nu mă gândesc.
Însă îmi lipsesc mult vacanțele de altădată. Și-mi vor lipsi mereu.