Toamnă siciliană
Sicilia. 26 octombrie 2022. Ora 10.00. O dimineață siciliană de toamnă prea caldă, chiar și aici. Am locuit atâția ani în Sicilia dar îmi aduc aminte o lună octombrie mult mai ploioasă și rece. Da, erau și zile calde, dar un cald plăcut, cu un pic de vânt, însă acum sunt peste 28 grade la umbră și, efectiv, simt că ard.
Privesc din terasă imensitatea ce se deschide în fața mea. Zările fierbinți, înecate într-o liniște neclintită și nefirească. Miroase a lemn și plastic ars iar căldura e sufocantă. Dar e atât de frumos și tăcut! De aici se vede jumătatea de sud a Siciliei, până la Marea Mediterană. Noaptea se pot admira chiar și luminile din Portul Empedocle, iar uneori, văd focuri de artificii în depărtări, nu se știe unde, dar foarte departe…
Zilele astea mi-au venit tot mai des în minte acele momente adevărate de toamnă, pe care aici în Sicilia nu le-am simțit până acum, deoarece afară au fost peste 30 de grade. Mi-e dor de toamnele de altădată.
Ce frumoasă era toamna adolescenței mele, când mergeam la țară, la bunicii mei dragi, ce abia se mutaseră în satul dintre dealuri. Și ce încântare mă copleșea, când arome de struguri pârguiţi se-ngemănau cu mirosul nucilor sparte la masa din larga ogradă, și parcă, de departe, dinspre măgură, se simțea o adiere tăioasă ce prevestea omătul. Și miresme dulci de piersici, caise și gutui se revărsau peste simțurile zgribulite, ce bruma le răscolea în asfințit.
Clipe sublime și confortabile, într-o atmosferă cozy, cu o ceașcă de ceai de fructe sau o ciocolată caldă; momente unice, colorate în aurul roșu crocant al frunzelor arămii, uscate dar și al simpaticilor dovleci portocalii.
Le-aș numi nostalgii de octombrie, într-adevăr.
Din păcate, se pare că și pe aici au luat-o toate razna. Mă refer la climă, la oameni, la vremuri. E din ce în ce mai cald.
Da, Sicilia e tot frumoasă, o iubesc la fel de mult, însă nu mai sunt timpurile acelea, pe care le-am cunoscut eu, când am venit pentru prima dată aici. Era fantastic atunci… 2008… 2009… ce vremuri, ce ani minunați! Nu erau atâtea probleme, atâtea temeri, oamenii erau mai relaxați, mai veseli. Acum nu se vorbește decât despre Covid și despre război. Despre moarte. Și despre lipsuri. Lumea o duce tot mai greu și aici. Scena politică se schimbă, apar noi actori, dar oamenii sunt tot mai triști și mai săraci. Despre mine ce să spun?… Chiar nu prea mai sunt multe de spus.
Zilele mele sunt liniare, destul de fade, și nu am prea multă inspirație să scriu. Am trăit câteva momente frumoase în călătoria mea prin Italia, pe care am făcut-o de ziua mea. Am revăzut Rimini, am stat la același hotel unde merg întotdeauna și am trecut prin Alberobello. Frumos, mai liniștit decât îl știam eu, dar era deja luna octombrie, și se înțelege că multe locații erau închise. Turiști mulți, însă, mai ales în zona trulli-lor, iar prețurile exagerat de mari. Am stat două zile într-un trullo autentic; a fost o experiență foarte interesantă și plăcută.
Acum sunt acasă și încerc să-mi intru în ritm. Sau să-mi creez un ritm, în ceea ce privește latura mea creativă, ca să zic așa. Ca să nu mă plafonez.
Am muncit mult prin casă, am rearanjat camerele, am cumpărat draperii noi, am adăugat noi elemente decorative. Nu am renunțat, deocamdată, la mobila veche, pentru că este, încă, în stare bună. Dar tot mi-e foarte greu.
De două zile am aflat o veste, care m-a întristat foarte mult. L-am pierdut pe omul pe care îl consideram a fi ca un tată pentru mine, tatăl meu sicilian, care m-a ajutat mult atunci când am venit aici și nu cunoșteam pe nimeni, nu vorbeam nici măcar limba italiană. Nu ne vizitam des, din păcate, pentru că locuia într-o zonă destul de greu accesibilă pentru mașina noastră, unde drumul era destul de distrus. Alunecările de teren, sau frane, cum se spune aici, au distrus drumul principal din mica localitate unde locuia el. Nu mai vorbesc despre gropi sau alte obstacole. Așa că nu îl mai văzusem din 2016, când am petrecut niște clipe minunate împreună, atunci l-a cunoscut și soțul meu și am avut două zile, într-adevăr, frumoase.
Anul ăsta trebuia să ne vedem, tot vorbisem cu el pe whatsapp să vină să îmi vadă casa, și într-o zi nu mi-a mai răspuns la mesaje.
Am presimțit de îndată că ceva s-a întâmplat, dar nu îi cunoșteam familia, nu aveam cu cine să vorbesc. Erau diverse persoane pe Facebook, care îl știau bine și pe care le cunoșteam și eu, însă de când mi-am închis toate conturile, am pierdut legătura cu toți și nu aveam cum să îi contactez. Exista posibilitatea să își fi schimbat numărul de telefon, dar era puțin probabil să fie așa.
Și, iată, a venit momentul când am aflat, dintr-un ziar online local, că s-a stins în iarna ce trecuse (adică de când nu mai vorbisem eu cu el). Nu am fost șocată, ci doar tristă, căci se pare că a murit din cauza virusului nenorocit. Și el, și tatăl său, la o lună distanță între ei.
Sunt neconsolată, nu îmi vine să cred că nu mai e. Era un om sănătos și în putere, abia ieșise la pensie de vreo trei ani. Dar Covid nu ține cont de asta.
Datorită lui am început să iubesc Sicilia atât de mult, el mi-a arătat latura ei ascunsă, tradițiile reale și gastronomia adevărată, pe care doar într-un mic burg sicilian le poți cunoaște, nu ca turist într-un oraș mare, cum sunt Palermo sau Catania.
Îmi voi aminti mereu cu drag de el și voi continua să gătesc mâncărurile siciliene, pe care el m-a învățat cum să le prepar, căci adora să gătească, chiar dacă fusese directorul bibliotecii locale, era un om simplu și deschis, un adevărat sicilian plin de bunătate și veselie.