Câte amintiri ascund aceste reminiscențe sublime!
Melancolia e o stare de spirit, un mod de a fi și a supraviețui, o cheie care deschide toate ușile.
Inclusiv cele ale memoriei.
Am scris aceste rânduri într-o dimineață palidă și tristă.
O dimineață extrem de geroasă în sudul bătrânului meu continent, din ce în ce mai îngrijorătoare și neobișnuită în acea perioadă a anului, cu miros de fum și frig, care parcă îți îngheța creierul, nu doar răsuflarea și fața.
Și acea răbufnire de ger mi-a amintit de o iarnă la fel de geroasă din copilăria mea, pe când visam doar dulciuri și păpuși. Iarna aceea a fost una foarte rece, poate cea mai rece pe care am trăit-o vreodată. Atunci am făcut cunoștință cu chiciura pentru întâia oară, iar înainte cu ceva timp chiar citisem o poveste în care erau două surori, Chiciura și Promoroaca. Iar ele îmbrăcau toată natura în argint strălucitor. De fapt acum îmi dau seama că ambele denumiri au aceeași semnificație, fiind diferite însă de brumă, care e roua înghețată ce se așează pe sol și pe plante, poleind diminețile în alb transparent.
Dar la șapte ani îmi imaginam două fete înalte și subțiri, cu plete lungi și albe, plutind în aer, învăluite în borangic vaporos, ca două iele ținându-se de mână, în dansuri nebune pe coama vântului înghețat ce venea dinspre miazănoapte, fiice ale sălbaticului Crivăț și surori cu Viforul.
În acea dimineață, când am ieșit din casă ca să merg la școală, mi s-a dezvăluit totul în mantia aceea imaculat-înghețată, parcă ireal de frumos. Am fost însoțită de părinții mei, iar tatăl meu mi-a făcut niște fotografii lângă școală, împreună cu trei colegi de clasă, nici nu știu cu ce ocazie avea aparatul Zenit la el în acea zi, dar și el era pasionat de fotografie la fel ca mine și mă fotografia des, ori de câte ori avea ocazia. Copilăria mea a fost un basm minunat și port în suflet multă dragoste pentru familia mea, în amintirea acelor vremuri care nu se vor mai întoarce nicicând. Ei au făcut posibil totul, ca eu să nu duc lipsă de nimic, să fiu veselă și fericită, așa cum au putut și cum le era îngăduit în acele vremuri destul de grele pe care le trăiam atunci.
Apoi a apărut o altă amintire, de prin anul 1996… Eram foarte tânără, abia ieșisem de pe băncile liceului și mă pregăteam în acel an pentru facultate. Facultatea de filozofie și științe sociale, așa cum se numea pe vremea aceea.
Poate au mai fost ierni atât de friguroase, dar e ciudat cum mintea umană reține doar ce vrea ea, se leagă de mici detalii, se agață de ele ca să-și fixeze repere solide, pentru întreaga viață, să le transforme în amintiri pentru totdeauna, ca acele fire argintii și înghețate de promoroacă, fire ce se lipesc de nervuri, pe frunze, în aer, pe ape.
Și era frig, un frig de crăpau pietrele…
În ajunul Anului Nou m-am strecurat, totuși, afară la lăsarea întunericului și am îmbrățișat căldura mulțimii gălăgioase, în timp ce evitam artificiile și mă adăposteam pe lângă vitrinele magazinelor decorate din belșug, strălucind misterios în noapte.
Câteva zile mai târziu, când mi-am reluat studiile la biblioteca din centrul micului meu oraș (căci nu știam de internet pe atunci și nici Google nu exista încă), totul înghețase și ninsoarea blândă se preschimbase rapid în gheață, transformând toate cărările și străzile în patinoare.
Acele câteva săptămâni au fost un moment magic pentru orașul în care mă născusem în urmă cu 18 ani. Privind în urmă, văd orașelul medieval acoperit de liniște și întuneric.
Efectul pe care zăpada îl poate avea asupra unui mediu urban este cu adevărat incredibilă.
Acea fină pătură albă, în lumina înjumătățită a răsăritului și a nopții, scotea la iveală contraste nepământene – fațadele cenușii-umbroase ale vechilor clădiri, cerul de plumb și ceața lăptoasă.
Zăpada a adus orașului liniștea aceea provincială, de vechi burg, de târg cu vechituri, cu mobilă și cărți vechi, cu obiecte de artă uitate în anticariate, dezactivând persistentul zgomot urban.
Apoi urmă perioada de după sărbători, când scena devenea brusc monocromatică, într-o perfectă antiteză cu ceea ce fusese orașul înainte. În ciuda frigului, ieșeam aproape în fiecare seară, iar plimbările erau dureros de frumoase în liniștea lor stranie.
Festivalul de lumină și culoare se metamorfoza în umbre, statuile domneau în întunericul tăcut, iar figurile lor negre se conturau pe fundalul încremenit al centrului istoric.
Decorațiunile fuseseră date jos iar străzile deveneau dintr-odată goale și pustii. Atunci era mai frig decât oricând.
Ușor, agitația orașului s-a străduit să se facă auzită deasupra tăcerii zăpezii, în timp ce aromele dulci și calde de scorțișoară și zahăr ars au dispărut de tot, norii albi înghețați, care atârnau zilnic amenințător deasupra capetelor noastre, au făcut loc cuvintelor și tonurilor calde ce anunțau primăvara.
Încă îmi mai lipsește sala de lectură a Bibliotecii din oraș și luminile palide de pe partea opusă a râului, lângă parc, care noaptea împrăștiau reflexii spectrale peste gheață și aruncau umbre bizare printre ramurile sălciilor.
Acele seri, când cerul pustiu mi se părea însuflețit de stelele reci ce se topeau când îmi atingeau fața, au dispărut, iar universul a devenit mort și absurd, cufundat în noroi și teama de viruși necunoscuți, pe care nici gheața nu-i poate opri.
Acum frigul e diferit. Nu te mai îndeamnă să ieși din casă.
Niște secvențe uitate într-un tablou de iarnă.