Punct.
Cunosc puterea Răului, ascuns în pădurea ce freamătă în furtună și împinge o căprioară speriată între roțile unei mașini. Îmi cer iertare tuturor celor pe care i-am rănit, fără să știu, fără să vreau, fără să-mi dau seama, ființe mici sau mari, cuvântătoare sau nu. Patru lumini puternice în întuneric, confuzie, durere, resemnare, liniște. Nimic.
Mereu mi-am zis că e ceva ciudat acolo; da, ceva neînțeles bântuie codrii aceștia deși, de nepătruns…
E superb noaptea prin pustietatea asta, unde locuiesc eu. Drumul gol, puțină ceață, văile adânci și negre, pădurea întunecată și macabră… Și codrul urlă, de parcă s-ar rupe în două, de fiecare dată când e vânt puternic.
Țara Almăjului e cunoscută prin izolarea ei naturală datorată munților ce-o străjuiesc, iar aici multe taine nu s-au spus și nu s-au cunoscut vreodată! Indiferent cât de bizar e totul și nu pot găsi explicații logice la multe întâmplări misterioase de aici, tot nu aș putea pleca; destinul meu e legat de aceste meleaguri străbune.
Poate e doar un vis care mă urmărește, dar și acum văd acea umbră trăgând după ea, în adâncul pădurii, o ființă lipsită de apărare, cu capul atârnând într-o parte, cu bot și coarne mici. Din ce în ce mai mici… până când nu a mai rămas nimic în noapte. Doar o tristă amintire… Diafană și nevinovată făptură. Cât ne dorim uneori să uităm unele momente din trecut, pentru a putea fi din nou fericiți! Să punem punct și s-o luăm de la capăt. Însă e atât de greu. Ferice de cei cu o memorie slabă.
De aceea iubesc punctul. Și îmi place să pun și puncte de suspensie. Da, puncte… puncte… puncte… Sunt minunate, eliberatoare, zic eu. Punctul semnifică pentru mine un fel de Alfa și Omega. Îmi place că el exprimă și sfârșitul, și continuitatea; cu unul singur se încheie totul iar cu trei se exprimă tot ce nu poate fi spus prin cuvinte. Punctul e adevăr, cunoaștere, realitate, decizii și ancorare în concret, dar și mister, imaginație care zboară departe, spre lumi nebănuite, creativitate, vis și infinit. Am întâlnit atâtea teste idioate și inutile pe site-uri și prin felurite reviste. Ce floare preferi, ce imagine alegi, ce anotimp te reprezintă, ce spune culoarea ochilor despre personalitatea ta… dar nu există nimic de genul “Ce spune semnul de punctuație preferat despre tine?”
Cred în puterea acelui punct minuscul, de a da aripi și celor care se trezesc într-o bună zi cu ele tăiate. Cred, chiar și atunci când e însoțit de virgula ce îți permite să continui ceea ce ai început, însă într-o altă tonalitate. Și mai cred în puterea lui, atunci când e singur, unic, imuabil.
Două puncte luminoase se pierd acum în noapte, pentru totdeauna. Și odată cu ele se mai pune un punct și o virgulă pe înlăcrimata și zdrențuita foaie a zilei ce-a trecut.
Ultimele luni au fost grele pentru mine. Am mai pierdut un amic din copilărie și un drag vecin. Se duc toți, cei mai blânzi și cei mai buni. Și cei mai inteligenți. Punctul se pune și se tot pune… pentru atâția dintre noi. Ar trebui să-l urăsc, să îl detest, nu să îl văd ca pe un țărm salvator. Dar ar conta de m-aș opune eu? Nu. Pentru că punctul poate fi uneori chiar Doamna cu coasă.
În fiecare zi se mai duce cineva pe drumul acela groaznic, fără întoarcere. Fără rai și fără iad.
Mai sunt, oare, capabilă să simt liniștea dureroasă, dar binefăcătoare, din trecut, sau desele pierderi îmi dau o nedorită imunitate? Prea multe amintiri nu sunt bune, dar mă fac să mă simt vie. Deodată, o emoție, ca o coardă sensibilă; un fir argintiu ce leagă amintirea de imaginea și de trăirea din prezent, sentiment care e același cu cel din trecut. De parcă nimic nu s-a schimbat. De parcă anii n-au trecut. Și cu toate astea, nimic nu mai e la fel.