Continui dezvăluirile din postarea anterioară: Profesori – fantasme ale trecutului meu.
Da, îmi plăcea școala. Îmi plăcea să citesc. Dar au fost unele mici detalii care m-au scos de pe făgașul normal. Nu regret nimic din trecutul meu îndepărtat, aș dori să-mi retrăiesc copilăria și de zeci de ori de-ar fi posibil, însă am unele ofuri legate de școala gimnazială și mai târziu, de liceu.
Două perioade în care mă simțeam de multe ori o paria, oaia neagră a clasei, pentru că nu eram ca și ceilalți. Asta se întâmpla pentru că fusesem prea mult iubită și apreciată de învățătoarea mea, iar schimbarea a fost dureroasă pentru mine, la sfârșitul clasei a 4-a trezindu-mă deodată fară persoana cea mai dulce și răbdătoare din lume, învățătoarea mea dragă. Da, fantasme ale trecutului…
Mă trăgeam dintr-o familie mai înstărită în acele timpuri și nu-mi lipsea niciodată nimic, aveam îmbrăcăminte și alimente pe care alții doar cutezau să și le imagineze.
Ai mei aveau legături strânse cu străinătatea și prieteni de familie plecați definitiv din țară, care ne trimiteau mereu produse din Germania, SUA sau Franța.
Am fost un copil destul de cuminte, iar vocea mea era destul de rar auzită când erau conflicte în jur, eram pacifistă de felul meu și nu-mi plăcea să mă bag în necazuri. Însă tanjeam mult după apreciere.
Doar atunci făceam treabă bună, când mă simțeam apreciată, iubită, lăudată pentru succesele mele și încurajată. Și eram sensibilă, foarte sensibilă din toate punctele de vedere.
Alții nu vor să învețe pentru că nu le place, sau pur și simplu nu înțeleg prea multe. Asta e, nu toți putem fi buni la învățătură. Am avut, de pildă, colegi foarte deștepți, premianți, copii geniali și din familii bune, care au ajuns taximetriști sau au intrat în anturaje primejdioase.
În cazul meu, am lipsit mai bine de 3 luni, fiind plecată din motive personale în Statele Unite, în primul trimestru al clasei a 8-a. La întoarcere nu am mai vrut să mă duc la școală.
Iar acolo văzusem altceva. O altă școală, alți elevi, alte programe (culturale, educative) și altă mentalitate. Ceea ce învățam eu pe clasa a 8-a, învățau ei în a 10-a.
Am asistat la un spectacol de Crăciun într-o școală generală din South Gate, California. Apoi am vizitat o bibliotecă enormă în centrul orașului Anchorage, din Alaska, în care îți căutai singur cartea dorită ajutat de calculatoare – introduceai titlul dorit sau secțiunea care te interesa și calculatorul îți afișa toate datele, opțiunile, unde găsești cartea, pe ce raft, la ce etaj, în ce încăpere etc.
Atunci am văzut pentru prima dată un calculator și am fost lăsată să îl folosesc. Am scris câteva fraze și am jucat câteva jocuri. Toți copiii de vârste fragede aveau un calculator în casă, dar eu, după ce m-am întors în România am mai pus mâna pe un alt calculator abia în anul 1999, adică după 9 ani!
Adesea îmi aduceam aminte de viața de acolo și o comparam cu cea din România, aflată la primele încercări timide de “democrație”, mai bine spus, după Revoluție și după vâltoarea teribilelor mineriade.
Poate am suferit un șoc cultural, nu știu.
Tatăl meu mă întreba adeseori ce am văzut în America, era curios și voia să-i povestesc, dar eu refuzam să vorbesc, schimbam imediat subiectul. Era prea frumos, prea minunat tot ce văzusem acolo, nu puteam să descriu în cuvinte și, oricum, nu voiam să vorbesc despre asta.
Nu era o durere sufletească sau o formă de depresie, ci altceva. Era o revoltă tăcută în sufletul meu, o dezamăgire imensă. De ce nu era și la noi așa?
Toate acestea, descrise mai sus, sunt experiențe personale care te formează pentru viață, care alcătuiesc adultul care sunt azi, mai mult sau mai puțin matur, dar asta e o altă poveste, dintr-un alt scenariu și dintr-un alt film. Și într-un final pot spune că acum fac ce îmi place cu adevărat.
Scriu.
Da, am iubit școala, și apoi asistența socială, credeam că voi profesa veșnic în cadrul acestui domeniu extraordinar de fascinant, însă viață m-a dus departe, în Italia, unde am lucrat ca voluntar la diverse fundații non-guvernamentale care se ocupau de refugiații de război ajunși în Sicilia pe calea apelor, și tot ce am văzut acolo m-a îndurerat prea mult ca să mai continui această muncă.
Tocmai de aceea contează ce suntem azi datorită experiențelor și trăirilor, începând încă din copilărie, căci realizările sau eșecurile din viața noastră de adult nu oglindesc cu adevărat universul nostru interior sau marea capacitate intelectuală de care dăm dovadă.
Ar trebui privit mult în urmă și analizat cum eram noi la vârsta de 10-17 ani – sunt niște ani foarte importanți, care se pierd în neantul vremurilor și nu apar nicăieri pe vreun CV.