Picătura ce voia să trăiască doar o zi
Coborâse pe pământ asemeni suratelor ei, picăturile de ploaie, căci era una dintre ele, limpede ca un vis și rece ca gheața, în transparența ei divină, atât de pură, atât de răcoroasă.
Norul din care se născuseră toate, le învățase puține lucruri despre lumea aceasta mare, peste care ele aveau să se reverse. Ținea minte mai ales un sfat, să nu privească prea mult Mărețul Soare, grandios și neiertător, căci vor dispărea prea repede, și să se grăbească să alerge la vale înspre marile ape curgătoare, râurile care se vărsau în mare.
Dacă ar fi ajuns acolo, ar fi așteptat-o viața veșnică, așa i se spusese. Ar fi rămas pentru totdeauna contopită în mare cu suratele ei, admirând jocul minunat al delfinilor sau visând la vesela curgere a apelor reci, izvoarele de munte, care, minunate, se transformau în cascade și se prăvăleau în văile largi.
Nu știa ea prea bine ce voia să însemne acea viață veșnică și oricum nu prea credea că ar putea trăi atât de mult, adică pentru totdeauna. “Totdeauna” e mult prea mult, e imposibil, gândi ea.
Însă toate apele, în afară de lacuri, aveau același destin: se revărsau în mare sau se stingeau pe drum, uscate de seceta dogorâtoare.
Picătura de apă, însă, deși nu știa ea prea multe, avea în minte un singur gând: să fie diferită de celelalte picături și să nu urmeze calea lor. Ea gândea prea mult și asta o tulbura în interior. Nu știa ce avea s-o aștepte și își făcea prea multe griji.
Sau poate era prea orgolioasă, poate era chiar nesăbuită, dar ideea de a se vărsa în Marea cea mare n-o bucura deloc. Ea văzuse marea de sus, stând în brațele Norului, care o legăna și-i șuiera încet cântece de leagăn.
Era impunătoare, atât de intensă și de adâncă, însă compactă, ca o smoală albastră, fremătătoare și rece. Nici urmă de picături în ea, căci suratele ei nu se vedeau de sus.
Iar asta o întrista. Nu voia să devină Mare sau Ocean și nici un Iceberg înghețat, ea voia doar să rămână în amintirea tuturor ca o fascinantă picătură de ploaie, un bob mic și strălucitor în bătaia razelor de soare, unic în felul lui.
Și de ce apă sărată? Ea nu era o lacrimă… doar lacrimile sunt sărate. Ea era o dulce picătură de ploaie, pură și strălucitoare.
Să fi fost marea formată doar din lacrimi sărate? Să fie oare un fel de tărâm al suferinței eterne, al durerii, al plânsului? Acest gând o înfricoșa peste măsură. Nu, ar fi fost îngrozitor să fie așa.
Nu înțelegea nimic din rostul Lumii Picăturilor de apă și totul pentru ea era un mister.
Și alunecând în jgeabul unei frunze, rămase acolo, în umbră, admirând lumea.
Lumea cea mare și crudă, ce avea s-o înghită în curând, s-o folosească pentru a se curăța de praful drumurilor, ori, cine știe, va ajunge chiar într-o baltă murdară și vreun animal își va potoli setea cu ea… Destinul unei picături de apă era trist și tragic, privit dintr-o asemenea perspectivă.
Dar ea era veselă și voia să trăiască doar o zi.
Indiferent care avea să fie destinul ei, nu voia să se preschimbe într-o lacrimă. Va muri curată și transparentă, așa cum s-a născut. Se va încălzi încet și apoi aproape va fierbe… va simți focul acela mistuitor ce-o va evapora.
Și din puritatea ei nu va rămâne decât o mică urmă umedă, apoi… nimic.
Se va dezintegra în lumina soarelui fierbinte și visul ei se va îndeplini.
Va fi așa cum a visat.
Unică și orgolioasă că a trăit așa cum și-a dorit.
După o adaptare originală de: Natalia Nc.©
*fragment din ultimul meu roman.