O privire spre trecut, uneori, poate fi chiar benefică; o analiză a originilor tale, a locului de unde provin strămoșii tăi; un fel de arbore genealogic simplificat.
În cea mai mare parte din cazuri e imposibil să aflăm; e greu să întocmim acel celebru arbore, mai ales când informațiile se uită în timp, pentru că nu ni le-am notat la momentul oportun, iar persoanele care ne-au spus atunci toate acele povești minunate, nu mai sunt.
În ceea ce mă privește, lucrurile sunt destul de complicate.
Sunt româncă get-beget, curată ca lacrima? Nu, nu cred. Am multe dubii, căci unele piese din puzzle nu prea se potrivesc.
Ar fi fost mai simplu să aflu răspunsuri la întrebările mele dacă am fi rămas, de generații, în același loc, mă refer la familia mea, în același sat, de pildă. Dar ai mei (stră-străbunici, străbunici și bunici) s-au mutat de multe ori și au schimbat destule locuri. Mergeau acolo unde era pământ destul, ca să-l cultive. Regele Carol I îi împroprietărise cu mai multe zeci de hectare de teren și dorința de creștere și bunăstare i-au determinat să se stabilească în acel loc.
Dar nu era foamea aia de pământ și avere, descrisă atât de bine în romanele scriitorilor noștri. Erau oameni cinstiți și muncitori.
Așa că, din vestul țării, stră-străbunicii mei, din partea bunicii materne, au ajuns în Dobrogea cea aridă și întinsă. Au avut multe oi și terenuri cât vedeai cu ochii. Bunica s-a născut acolo și nu zicea despre ea că-i bănățeană, ci dobrogeancă. Și-a iubit mult locurile natale, crescând într-un sat cu mulți turci și tătari, însă și-a păstrat obiceiurile din familia ei bănățeană, stilul, portul, chiar și gastronomia din Banat.
Iar când vorbea despre mama sa, bunică, mătuși, femei din sat, amintea un detaliu: ele se adresau una alteia prin apelative de genul: nană Latinka, nană Tereska etc. Astea nu-s nume românești… Și sora mea îmi zicea Nană când era mică, nu știu de ce, căci n-a învățat-o nimeni, i-a venit spontan să mă cheme astfel. Am înțeles că ar fi putut exista ceva slovaci și sârbi printre strămoșii mei, însă, cum nimeni nu vorbise o altă limbă în familie, în afară de română, îmi este greu să afirm asta cu deplină convingere.
Am auzit povești fascinante despre satul acela, pe care mi-aș dori atât de mult să-l văd, măcar o dată în viață. Acum, însă, mai locuiesc vreo zece săteni acolo, nu au magazin local, n-au nici măcar apă potabilă, drumuri asfaltate sau transport public în comun. Sunt, pur și simplu, izolați de toți și de toate.
Aliman, Ivrinezu, Vlahii, Rasova, locuri iubite dar neștiute, prin care sper să trec într-o bună zi, în amintirea tuturor povestirilor fantastice, care mi-au mângâiat copilăria.
Îmi povestea și despre diminețile când mergeau la târg. Din sat o luau cu căruța peste dealuri, și pe drumuri prăfuite, ajungeau tocmai la Dunăre, la Rasova, trecând prin Alimanu, cum îl numea bunica. Nu era departe, cam vreo oră de mers cu căruța. E ciudat cum prin prisma poveștilor pe care le auzi în copilărie, ți se formează niște false amintiri, pe care tu le crezi ca fiind ale tale. Și mai apoi, când (și dacă) ajungi cu adevărat în acele locuri, ai impresia că le știi, că le-ai mai văzut cândva; apare senzația de deja-vu.
Pe când trăia, bunica m-a rugat să iau legătura cu diverse primării și să mă interesez de urmașii rudelor sale, ca să vadă cine mai trăiește și pe unde își mai duc zilele.
Am făcut săpături “arheologice” pe net și am reușit să dau de urma unor neamuri. Emoția a fost mare când am primit un mail de la o rudă îndepărtată, care îmi comunica că toată familia lui a murit și doar el mai trăiește pe acolo, prin acele locuri, cu soția lui. I-am citit rândurile bunicii, care s-a bucurat și întristat deopotrivă, căci știa despre cine e vorba.
Tatăl bunicii mele se numise, de pildă, Andras, nume de familie maghiar, dar bunica îmi spuse că așa l-au trecut pe atunci în acte cei de la primărie, fiind vorba de maghiarizarea numelor românești de prin anii 1850, sub ocupația imperiului austro-ungar.
În Dobrogea și-a reluat vechiul nume, schimbându-l în Andrei.
Dacă stau bine și mă gândesc, bănuiesc că unul din motivele plecării lor dintr-o zonă ocupată a fost și acela de a trăi liberi, dar cât mai izolați, într-un sat turcesc, uitat de lume. Păcat că nu s-au putut bucura prea mult de libertatea și bunurile lor, căci a venit colectivizarea și comuniștii le-au luat tot.
(va urma)