Nașterea unei poezii
Mi te aduc aminte cum tu erai ‘nainte de a fi.
Esența din ființă ce naște sensul unei poezii.
Rămasă singură-n prăpastia infernului sălaș
Și rătăcind în ceața acelui neștiut oraș.
Te-am așternut în versuri pe foaia-aceea goală
Și-acum tăcerea ta mă înspăimântă, ca norii grei de smoală.
Răgnetul lunii ce dimineața îmi alungă visul
Și întristarea ploii unde se naște paradisul.
Tot ce acum mi-a mai rămas nu e în van
Puținul meu, din vers și sânge se naște ca și grâu-n lan.
Demetra, în îmbrățișarea ei divină
Îmi ia cuvintele și le pictează în lumină.
Ritual
Desenez în jurul meu
un cerc de tenebre.
Cuvinte oculte culeg din prăfuite cărţi
şi invocând adierea obscură
în neant mă cufund.
Aleargă spre mine, tu, Demon bizar!
cu plete ca pânzele de paing
şi ochi de mucegai.
Răneşte-mi gândul şi dă-mi puterea Ielelor
– a Ielelor nebune-
în alb însângerat
şi cranii de cristal,
pe limbi stacojii de foc
şi pe coama stihiilor.
Lumină verde, întunecată Lumină,
ce zaci pe crucea de piatră,
ridică-ţi clarobscurul!
Şi du-mă spre acele locuri
unde dănţuiesc rămăşiţele zilei…
Întuneric alb
Prin ierburi obosite de ninsoare
îmi îndrept pașii pe cărările sinelui
unde voi putea uita noaptea
ce mi s-a strecurat în suflet
ca o pisică neagră.
Urmează-mă.
Te voi duce în odaia cu oglinzi
în care tenebre și îngeri
stau la taifas
uitând cât de mult dor lemnele crucii.
Ninge.
Ninge și-n ceașca mea de cafea
iar desenele magice se tulbură
ca o iluzie optică.