Moartea unei epoci și nostalgii legate de trecut
E surprinzător faptul că acea perioadă istorică, despre care voi vorbi azi, încă îi fascinează pe mulți, dar continuă să lase urme adânci în societate și în mentalități, chiar și în zilele noastre.
Comunismul, cu părțile sale luminoase și cu cele întunecate, este totuși un subiect foarte controversat. Aspectele pozitive par a fi mai conturate decât cele negative, și o contradicție puternică se vede și în sondaje.
Dar despre moartea spirituală a populației, despre frica permanentă, despre dorința de a protesta și de a-ți urla disperarea atunci când, de fapt, trebuia să te împotrivești în tăcere; despre toate acestea ce se spune?
E trist mai ales atunci când privim statisticile.
Un sondaj realizat acum ceva timp de CSOP arăta că trecutul comunist este văzut pozitiv prin comparație cu prezentul, marcat de criza economică, de 50% dintre cei chestionați, ei afirmând că înainte de decembrie 1989 era mai bine în România, în vreme ce 23% consideră că era mai rău iar 14% afirmă că era la fel.
Dar ce înseamnă, de fapt, aceste “nostalgii comuniste”?
Poate sunt amintirile noastre de când eram copii sau foarte tineri, pe vremea când nu aveam responsabilități și ne bucurăm de unicul mod de viață pe care îl cunoșteam.
Când nu ne afecta prea tare că stăteam în frig, deoarece caloriferele erau sloiuri de gheață, când ne scriam lecțiile la lumânare, când mama sau bunica punea pe aragaz cărămizi, ca să încălzească seara apartamentul friguros ca o peșteră, când pe străzi domnea întunericul, când serile de cultură alături de Virgil Ierunca și Monica Lovinescu de la Radio Europa Liberă ne mângâiau sufletul cenușiu, când Moș Gerilă nu venea cu colinde ci cu poezii și cântece închinate patriei și “conducătorului său iubit”.
Eu mi-am iubit copilăria comunistă, pentru că am fost fericită cu ai mei și nu mi-a lipsit niciodată nimic. Iubeam litoralul nostru, vacanțele la munte și la mare, distracțiile de atunci, Revelioanele, chiar și școala o iubeam, chiar dacă știam de frica profesorilor și aveam respect pentru toată lumea. Indiferent cât te umileau ei în fața clasei, de îți asumai și cele mai mici greșeli fără să comentezi, recunoșteai și ce nu ai făcut când veneau să te pedepsească de față cu toți colegii. Eu nu am fost bătută de profesori, căci aveam o sănătate mai fragilă și eram, oarecum, protejată, dar am văzut scene destul de urâte, care azi ar fi de neconceput.
Aveam legături cu străinătatea, eram ajutați cu haine, mâncare de calitate și alte produse ce proveneau de la prietenii noștri din Germania, Franța și din State.
Așadar nu am simțit suferința, deși am crescut cu acea frică de a vorbi. Asta e adevărat, mi se spunea întotdeauna clar, să nu spun ceea ce vorbim noi în casă, să nu suflu o vorbă nimănui din ceea ce facem sau gândim noi.
Problema e că mizeria morală care s-a format atunci răbufnește și astăzi, când lupii costumați în blană de oaie vor încă să ne țină mințile și spiritele încătușate.
Faptul că lideri ca Nicolae Ceaușescu au o imagine relativ pozitivă se explică prin trista realitate că populația nu are decât un acces limitat la unele informații și nu cunoaște crimele și abuzurile comise în perioada comunistă.
Și totuși, cui îi lipsesc acele vremuri de beznă spirituală? Cui îi este dor de prizonieratul între granițele țării, de oamenii prost îmbrăcați și deprimați, de frică și teroare, de propagandiști și de magazinele goale?
Oare foamea de atunci o fi de preferat foamei de azi?
Sau suntem condamnați să trăim în continuare în umbra ororilor comuniste?
Căci, așa cum spunea George Santayana, “cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete.