Mâncăruri din copilăria mea
Când mă gândesc la rețetele copilăriei mele comuniste, îmi apar, mai întâi, în fața ochilor, mâncărurile gătite de bunica mea maternă.
Din păcate, multe dintre bunătățile preparate de bunica vor rămâne un mister pentru mine și nu voi afla niciodată ingredientele (exacte) pe care le folosea ea. Problema e cu cantitățile de făină, de zahăr și altele de genul, până și ordinea în care le folosea atunci când le amesteca.
Dacă aș greși un singur pas, cred că nu ar mai ieși gustul din copilărie…
La fel și cu câteva dintre mâncărurile făcute de tata, sunt metode și ingrediente pe care doar el le cunoștea, căci doar el le gătea pe acelea.
Voi enumera mâncărurile pe care mi le amintesc, și sper să nu mă înșele memoria, căci au trecut mulți zeci de ani, rețetele scrise s-au pierdut; noi ne-am mutat de câteva ori de atunci, iar ei nu mai sunt și nu mai am pe cine întreba.
Poate ar fi fost bine să mi le scriu și eu, dar, privind în urmă-mi, realizez că erau amănunte care nu m-au interesat prea mult la vremea aceea, aveam alte preocupări, eram des plecată de acasă, aveam o viață foarte activa. Iar eu, oricum, îmi găteam chestii simple, paste, chiftele, mâncăruri rapide de cartofi sau dovlecei; nu făceam deserturi niciodată de la zero, încropeam diverse dulciuri, cum ar fi tiramisu sau rulouri umplute cu ricotta (cannoli).
Și voi începe cu mâncărurile făcute de bunica mea. Sunt câteva rețete unice ce ar trebui menționate.
Dimineața, micul meu dejun era o cană imensă de cacao cu lapte și o bucată de pâine cu unt. Cana de cacao mi-o aducea, caldă, când îmi deschideam ochii, direct în pat, apoi mă trezeam, mă spălăm, mă pregăteam de mers la școală, îmi puneam uniforma și, în final, mă aștepta pe masă, în bucătărie, și felia de pâine unsă cu unt. O mâncam repede, beam un ceai (de obicei am băut doar ceai în copilărie, de mentă și de tei, cu puțină lămâie, rar se întâmpla să beau apă (de la robinet, desigur); doar vara, când era foarte cald și veneam încălzită de la joacă, din fața blocului.
Bunica era foarte grijulie cu mine și mă iubea foarte mult. La fel și eu pe ea. Am avut întotdeauna o legătură foarte strânsă, oricât de departe am fi fost una de cealaltă.
În casă era o gospodină desăvârșită și o bucătăreasă excelentă, dar o adevărată doamnă, în deplinul sens al cuvântului, coafată și elegantă când ieșea. Se îngrijea întotdeauna, deși era atât de greu în acea perioadă, iar ea muncea foarte mult.
Eu eram, însă, foarte fericită, am avut o copilărie minunată și nu mi-a lipsit niciodată nimic.
Cât de mult îmi lipsesc serile de Crăciun de altădată! Afară era totul alb, un frig de crăpau pietrele, iar în apartamentul meu de la etajul trei al unui bloc cochet, cu o singură scară, ardea focul în sobița de pe holul mic! În acele timpuri dificile, când mulți înghețau de frig în casele lor, căci caloriferele comuniste rămâneau reci, noi aveam sobă în apartamentul de la bloc. Era un lucru atât de minunat pentru mine și de unic! Când mergeam la școală și le povesteam că am sobă în apartament, colegilor mei nu le venea să creadă.
Era greu să faci rost pe atunci de un porc, însă bunicii mei se descurcau întotdeauna și nu ne lipseau niciodată cârnații și alte bunătăți făcute în casă, pe masa de Crăciun!
În casă mirosea a sărbătoare, a pogăcele și pâine cu jumări, a zeci de minunății culinare, pe care voi încerca să mi le amintesc în cele două postări despre mâncărurile din copilărie.
Am crescut cu bunicii, pentru că eu îmi doream asta, să stau cu ei, deși părinții mei aveau un apartament superb, unul din cele mai luxoase din oraș în vremea comunismului.
Bunicul nu gătea, l-am văzut doar de câteva ori prăjind în tigaie pești și gălbiori cu ouă.
Nu era pretențios, mânca orice, dar mai ales carne și sarmale, omlete cu jumări, pate de ficat, adora și cârnații făcuți în casă, slănina și grăsimile; nu prea suporta cartofii și alte garnituri de legume. Carne, brânză, mămăligă, murături de casă și pâine cu diverse mezeluri.
Cam ăsta era “meniul” lui, dar când gătea bunica rețetele ei deosebite, mânca întotdeauna.