Litoralul nostru românesc
Anul asta n-am mai fost în vacanțe spectaculoase prin Bulgaria sau alte părți.
Deși vaccinată, am preferat să stau acasă și să admir pădurea de pe geamul camerei.
Am dat rapid o fugă pe la marea noastră neagră și tristă (am prins cinci zile de ploaie torențială, deci “vacanța” n-avea cum să fie decât tristă, udă și rece.) N-o să mai merg niciodată în vacanță în luna iunie. Cu toate astea am încercat să mă distrez, nu spun că am și reușit, însă m-am bucurat de drum, am condus și eu vreo 200 km, apoi m-am plictisit și am trecut în dreapta.
La mare am fost prin Mamaia și în Eforie Sud, am mâncat clătite cu dulceață, am dat o tură cu telegondola pe un vânt înfiorător, apoi am fost la shopping la mall VIVO! și cam atât, chiar nu am făcut mare lucru, am stat în hotel și-am privit marea întunecată de pe balcon.
La întoarcere, ne-am împrietenit cu directorul hotelului unde am stat și l-am dus cu mașina noastră până în București.
Nici nu m-am întors bine acasă, că a venit și bomba: Bigăr a devenit “Smolăr”… Da, cascada de lângă noi s-a prăbușit! Lăsând micile ironii la o parte, am suferit foarte mult, căci îmi plăcea să merg des pe acolo, era o atmosferă faină. Mergeam cu niște amici, făceam poze, ne plimbam… Peisajul e chiar mirific.
Acum s-a dus și asta. S-a micșorat numărul de turiști, s-au închis chioșcuri și restaurante în zonă.
Astea au fost ieșirile mele de anul acesta. Cam aiurea.
Și nici sufletește nu am fost în cea mai bună stare. Anul trecut eram mult mai plină de optimism și de dorința de a ieși, de a mă distra, chiar dacă erau mai multe restricții. Acum m-am blazat de tot. Multe s-au mai întâmplat în ultimul timp, sincer, atâtea evenimente concentrate, intense, un mix de trăiri și experiențe copleșitoare.
Faptul că am un blog unde scriu, din când în când, mă ajută să mă mai descarc sufletește.
Zile în șir am stat și m-am uitat de pe margine, cum antivaxerii se certau cu provaxerii… mulți din prima categorie nu știau de ce nu se vaccinează, sau ce mai așteaptă, iar majoritatea din a doua categorie habar n-aveau de ce s-au vaccinat sau chiar regretau că au făcut-o. O harababură totală.
Toți se ceartă, se insultă, văd doar ură și dezbinare, nimeni nu mai e sigur de nimic, dar toți cred că au dreptate. Să râd? Să plâng? Nu… Decizia mea e clară. Chiar dacă se vor ridica restricțiile, eu voi continua să port masca. Nu am încredere în nimeni și în nimic.
Nu știu ce se mai urmărește, de fapt, cu pandemia asta. Și nu știu dacă se vor mai întoarce vreodată vremurile de dinaintea ei…
Zilele astea m-am gândit mult la litoralul nostru românesc, la vacanțele din copilărie. La mare… la vacanțele de la Eforie Sud, unde mergeam cu bunicii vara… la plaja infinită de la Saturn, care pe vremea aceea era o stațiune foarte căutată și elegantă. Acum nu au mai rămas decât niște imense hoteluri fantomă, pe partea cu plaja.
Clădiri dărăpănate, care seamănă mai mult a cămine de nefamiliști, fără balcoane, cu holuri strâmte și camere mici, întunecate.
Era atât de frumoasă viața când eram mică! Călătoream mult cu trenul împreună cu bunicii prin țară. Adoram călătoriile, îmi plăcea mai ales apa… iubeam râurile, fluviile, marea, lacurile.
O continuă călătorie a sufletului, ce ajungea în locurile pe care doar mintea le putea țese…
Mă pierdeam pe geamul vagonului, mă pierdeam în imensitatea de afară. Tot ce lăsa trenul în urma mea erau frânturi de gând.
Și sufletul meu mare și voios cuprindea toate aceste senzații într-un mănunchi viu colorat!
Încerc să văd camera de hotel, cu ochii de copil, de atunci, din perioada când totul arăta pe litoral ca în memorabilul film Nea Marin Miliardar, însă nu-mi mai aminteam mare lucru. Doar patul… alb și larg, unde dormeam cu bunica. Iar bunicul, pe un pat mai mic și îngust, într-un colț.
Ciudat, nu-mi amintesc vreo vedere spectaculoasă de la fereastră, dar eram tot timpul afară, jucându-mă pe plaja de lângă hotel sau făcând lungi plimbări, în fiecare dimineață și seară cu bunicii mei.
În gând îmi rămăsese și parfumul dulceții de căpșuni, așternută cu grijă de bunica pe tartina cu unt, untul acela micuț, porționat și cutiuțele pătrate de gem, apoi aroma de ceai din ceașca albă cu două dungi albastre… Am zâmbit cu nostalgie.
Mi-am continuat plimbarea pe drumul plin de amintiri, trecând pe lângă micile prăvălii închise, de unde, odinioară, bunicul îmi cumpărase delicioși covrigi cu sare, înșirați pe o sfoară… și broscuțe moi de plastic colorate, utilizate la pescuit și menite să fie momeală pentru pește, dar cărora eu le găsisem o cu totul altă întrebuințare, jucându-mă cu ele în apa curată a mării.
Mai mergeam uneori și la bunicii paterni, care locuiau chiar în Constanța, într-un cartier cu case, iar acolo mă minunam de libertatea vieții de la curte. Stăteam pe lângă mamaia când gătea borșul de pește cu mult leuștean și fugeam cu vară-mea prin grădină; o urmăream pe după garaj și-n magazie, căci bănuiam că ascunde acolo pepeni galbeni și că-i mănâncă fără mine.
Era frumos, prea frumos ca să pot descrie toate acele stări și experiențe prin cuvinte.
Mările Siciliei sunt diferite de marea noastră. Nu mă leagă de ele amintirile acelea unice pe care le trăiesc când merg pe litoralul românesc, deoarece nu am copilărit în Sicilia.
Sau poate mi-e dor de Bulgaria? Încerc să regăsesc acolo ce-am pierdut pe litoralul nostru, cândva?
Am ajuns să văd în striațiile unei scoici valurile mării și să aud în profundul cochiliei, vuietul ei nemărginit.
În amintirile mele, miroase a mare. Și a sirop de trandafiri.