Întunericul în care trăim
Întunericul în care trăim, unora li se poate părea luminos, pentru că doar pe acesta îl cunosc.
Dacă ai trăi mereu într-o cameră, fără să vezi soarele, te-ai mulțumi și cu lumina firavă a becului din încăperea strâmtă.
Și voi începe cu un citat adaptat de către subsemnata.
“Acolo unde soarele strălucește mai tare, umbrele sunt mai negre.”
Mai sunt câteva zile și se încheie și anul ăsta.
În ultimele două săptămâni haosul s-a dezlănțuit peste tot, se pare.
Turcia amenință Grecia, Serbia amenință Kosovo, Austria nu ne vrea în Schengen iar Rusia ne amenință pe toți, ca să rezolve problema așa cum trebuie și să n-o mai lungim atât, căci facem degeaba umbră pământului.
Liniștea de dinaintea furtunii a trecut, ne aflăm în plină tornadă, și parcă nimic nu mai poate fi, vreodată, așa cum a fost. Mi-e tare dor de acea falsă liniște și acea pace pe care o simțeam în suflet, chiar dacă întotdeauna au fost probleme – niciodată, însă, de această amploare.
În toată această nebunie generală se vorbește despre natalitatea scăzută, trebuie să aducem mai mulți copii pe lume, căci ni se dau nu știu ce bonusuri, probabil chiar și premii sau titluri onorifice, cum era pe vremea regretatului medalia “mama eroină”.
Prin multe regimuri și guvernări am trecut și multe am mai văzut la viața mea… dar ca acum n-a fost niciodată. Nici pe vremea comunismului nu m-am temut pentru viața mea, iar bunicii erau, oricum, supravegheați de securitate, ne-am găsit microfoane în telefon după ce ne-am întors acasă de la mare. Aveam legături cu străinătatea, iar bunicul câștiga foarte bine, probabil de aceea eram în vizorul securității.
Dar nu mi-era frică, îi vedeam pe ai mei liniștiți, își vedeau de viața lor, iar eu eram fericită în neștiința, în naivitatea mea. Cât aveam atunci? 8-9 ani?
Mi-aș mai dori să am acum această vârstă, trăind în prezentul asta sumbru și incert? Nu, categoric nu. Mi-aș mai dori să mă nasc o dată? Da, dar tot atunci, în acea perioadă, nicidecum acum.
De Covid nici nu mai vreau să vorbesc. Câți au murit din cauza bolilor netratate în perioada Covid și câți au murit din cauza virusului blestemat fără ca noi să știm și fără să fie declarați.
Vaccinați, nevaccinați, chiar nu mai contează. Și în Italia iar se vorbește despre un nou val, care a început deja, deși e mai mic ca intensitate și număr de cazuri.
Chestia asta cu corona i-a făcut pe oameni să devină o turmă de capre speriate, și mai mare decât au fost oricum… Întreaga lor viață nu este altceva, în realitate, decât o grămadă mare de cioburi, deteriorate ireversibil. Dar se simțeau importanți, spunându-ți tie ce să faci și cum să-ți porți masca. În cazul lor le dispăruse sentimentul de inferioritate, care i-a marcat, probabil, de-a lungul vieții… cel puțin pentru câteva secunde. Ne fac să ne temem de tot… corona, maimuțe, război și sunt sigură că au o listă nesfârșită prin sertarele lor pentru a menține oamenii în acest statut de frică și nesiguranță pentru o lungă perioadă de timp.
Îmi amintesc simptomele avute anul acesta, durerea de cap severă, durerile musculare îngrozitoare, vederea încețoșată și urechile înfundate, febră mare și o stare de rău generală, care nu mai trecea. După o săptămână ne-am simțit mai bine, dar aveam plămânii făcuți praf, ca după o gripă sau o pneumonie foarte urâtă. Nu mai vreau să trec vreodată prin așa ceva…