AMINTIRI DIN BERRY
OBICEIURI ŞI MORAVURI
“Căsătoria este singura sărbătoare mare în viaţa unei ţărănci. Mai există încă acea generoasă mîndrie, care constă în a oferi şi consuma hrana pe un an în cele trei zile ale nunţii. Ceremoniile deosebite ale acestei solemnităţi sînt totuşi pe cale de a se pierde.
Am văzut sfîrşindu-se pe aceea a darurilor, care avea loc în ajunul căsătoriei şi care avea un caracter particular, local. Am întîlnit-o în cîteva locuri, ca şi pe aceea a verzei, care are loc a doua zi a nunţii. Aceasta fiind încă practicată, cred că trebuie să mă opresc puţin asupra ei. În ziua amintită, nuntaşii părăsesc casa nunţii, împreună cu tinerii căsătoriţi şi muzica; toţi pleacă cu alai să smulgă din grădină cea mai frumoasă varză ce se poate găsi. Această operaţie durează cel puţin o oră. Căsătoriţii mai „vechi” formează un consiliu în “jurul legumelor supuse discuţiilor care preced alegerea definitivă: ei îşi trec, de la un naş la altul, o imensă pereche de ochelari groteşti, îşi ţin discursuri lungi, comentează, se consultă, îşi spun la ureche vorbe misterioase, se ţin de bărbie sau se scarpină în cap ca pentru a medita; joacă un fel de comedie la care participă cine are spirit şi experienţă dintre rudele mai în vîrstă şi invitaţii de la nuntă.
În sfîrşit, alegerea s-a făcut. Se aduc frînghii care se leagă de „piciorul” verzei în toate sensurile. Un pretins geometru sau necromant (este acelaşi lucru în concepţia asistenţei) aduce un fel de compas, o riglă, o nivelă şi desenează nu ştiu ce planuri cabalistice în jurul plantei consacrate. Puştile şi pistoalele dau semnalul. Viola scîrţie, cimpoiul behăie; fiecare trage coarda din partea sa şi, după multe ezitări şi eforturi simulate, varza e scoasă din pămînt şi pusă într-un coş mare cu flori, panglici, banderole şi fructe.
Totul e aşezat pe o lectică pe care patru oameni viguroşi o ridică şi o poartă spre domiciliul conjugal. Atunci apare deodată un cuplu „înfricoşător”, bizar, însoţit de lătrăturile cîinilor speriaţi şi de strigătele copiilor. Sînt doi băieţi, din care unul e îmbrăcat în femeie, grădinarul şi grădinăreasa. Soţul e cel mai murdar dintre amîndoi. Se consideră că viciul l-a ticăloşit; femeia e nenorocită din cauza soţului. Ei ar trebui să păzească şi să se ocupe de cultura verzei sacre. Soţul poartă diferite nume, fiecare cu sensul său.
Este numit „păiosul”, pentru că e adesea coafat cu o perucă de paie şi îşi umflă corpul cu cocoaşe de paie ; „zdrenţărosul”, pentru că este acoperit de zdrenţe şi cîrpe; în sfîrşit, „păgînul”, ceea ce e foarte semnificativ.
El soseşte cu faţa mînjită de transpiraţie şi de drojdie de vin, adesea încoronat cu ramuri de viţă de vie ca un satir antic, sau acoperit cu o mască grotescă. O cană ciobită sau un sabot ramolit spînzurat la cingătoare îi serveşte să ceară de pomană vin. Nimeni nu-l refuză şi el se preface a bea peste măsură, apoi răspîndeşte vinul pe pămînt, ca semn de beţie, la fiecare pas. Cade, se tăvăleşte în noroi, afectînd beţia cea mai ruşinoasă. Biata lui soţie aleargă după el, îl ridică, strigă după ajutor, îşi smulge părul de cîrpă care iese în şuviţe ţepoase de sub boneta mizerabilă, se plînge de ticăloşia soţului, îi face reproşuri patetic.
Astfel este rolul grădinăresei şi lamentările ei durează cît toată comedia. Căci e o adevărată comedie liberă, improvizată, jucată în aer liber, pe drum, alimentată de toate incidentele întîmplătoare şi la care toată lumea ia parte, nuntaşi şi trecători, ocupînd o mare parte a zilei.
Tema e invariabilă, dar se brodează enorm pe această temă şi aici trebuie să vedem instinctul mimic, elocvenţa cumpătării, spiritul replicii prompte, prezenţa de spirit a ţăranilor noştri.
Rolul grădinăresei este de obicei încredinţat unui bărbat slăbuţ, imberb şi cu tenul proaspăt, care ştie să dea veridicitate personajului său şi să joace disperarea burlescă cu destulă naturaleţe pentru ca lumea să fie întristată şi înveselită în acelaşi timp, ca de un fapt real.
După ce nenorocirea femeii este constatată prin atîtea plîngeri, tinerii de la nuntă îi propun să lase pe beţivul ei de soţ şi să se bucure cu ei. Ei îi oferă braţul şi o iau cu ei. Ea se abandonează, se înveseleşte, începe să alerge cînd cu unul, cînd cu altul, luînd un aer neruşinat şi de dezmăţ. Aici e o morala. Conduita rea a soţului provoacă acelaşi lucru la soţie.
„Păgînul” se trezeşte atunci din beţie. Caută din ochi pe soţie, se înarmează cu o funie şi un baston şi aleargă după ea. Toţi îl fac să alerge, soţia e trecută de la unul la altul, se încearcă să se distragă atenţia gelosului. Cînd, în sfîrşit, el ajunge la infidelă şi vrea să o bată, toată lumea se interpune.
„N-o bate, nu vă bateţi niciodată femeia!” este formula care se repetă mereu în aceste scene.
Există aici o învăţătură naivă, grosieră, care vine din evul mediu, dar care face întotdeauna impresie asupra asistenţei. „Păgînul” înfricoşează şi dezgustă pe tinerele fete pe care le urmăreşte şi se preface că vrea să le sărute. E o comedie de moravuri în starea cea mai elementară, dar şi cea mai frapantă.
Dar de ce acest personaj respingător trebuie, primul, să pună mîna pe varza din coşul împodobit ?
Această varză este emblema fecundităţii matrimoniale, dar acest beţiv, acest vicios, acest păgîn, ce reprezintă el ? Fără îndoială, este aici un mister anterior creştinismului, tradiţia unei bacanale antice. Poate că acest grădinar reprezintă pe zeul grădinilor în persoană, căruia antichitatea îi închina un cult serios sub forme obscene. Trecînd prin creştinismul primitiv, această reprezentare a devenit un fel de „mister”, „povestire cu tîlc” sau „moralitate”(„învăţătură”) – ce erau jucate la toate sărbătorile.”
de George Sand
(fragmente)