Ar fi interesant să aflăm câte ceva despre secretele vrăjitorilor în vechime în secolele XVI – XIX, dar mai ales despre mentalitățile bizare și de-a dreptul incredibile ale acelor timpuri.
Cum poate fi recunoscut un vrăjitor de către un necunoscător? Semnele distinctive și metodele de “analiză” se deosebesc de la țară la țară și chiar de la regiune la regiune.
Un însemn fizic (ochii roșii sau privirea tulbure, de pildă) putea fi adesea unul dintre criteriile întrebuințate.
În ceea ce privește vârsta, vrăjitorii și vrăjitoarele sunt în general oameni maturi sau vârstnici. Mai interesant este să precizăm categoriile sociale cărora le aparțin adepții Vrăjitoriei. În fruntea listei figurează păstorii, mai ales în Normandia, apoi fierarii ce lucrează printre flăcările forjei, care pentru oamenii simpli amintesc infernul, croitorii (în special în Bretania) adesea infirmi și din această cauză acuzați de vrăjitorie, pantofarii, din aceleași motive, fabricanții de frânghii, deoarece făceau legători de cânepă pentru spânzurători, tăietorii de lemne ce trăiesc în pădurea misterioasă, negustorii ambulanți, deoarece cunosc un mare număr de ținuturi, vânătorii de cârtițe, pentru secretele numai de ei știute, legate de exterminarea animalelor dăunătoare.
O categorie socială frecvent acuzată de vrăjitorie odinioară este cea a foștilor seminariști care, din diverse motive, s-au întors acasă înainte de hirotonie. Înclinația spre rău a omului din popor vede în absența vocației lor religioase un semn al Diavolului. Totodată, “vrăjitoare sunt moașele, infirmierele și cele care veghează morții.”
Țăranul, căruia secretele nu i-au fost transmise din tată-n fiu, încearcă să se inițieze cercetând cu atenție cărțile de farmece care îi vor permite să semneze un pact cu Diavolul și să dobândească toate puterile Vrăjitoriei.
În secolul al XVII-lea, cele două principale cărți de farmece sunt: Clavicula lui Solomon și Cartea de vrăji a Papei Honorius. O culegere de incantații purta deja numele primei lucrări, pe vremea lui Vespasian. Această carte, menționată în secolul al Xl-lea de către grecul Mihalis Psellus, a ajuns fără-ndoială din Bizanț în Occident în secolul al XlII-lea și a fost modificată de Papa Honorius al III-lea, asigurându-se continuitatea legendară.
Cărțile de farmece din secolul al XVII-lea nu sunt deci decât copiile celor două redactări primitive. Găsim în ele „o enumerare a calităților cerute celui care oficiază și ajutoarelor lui; o descriere a hainelor și încălțămintei necesare, a cuțitului, a acului sau daltei, a inelului, a sceptrului, a focului, a apei sfințite, a luminilor, a parfumurilor, a pergamentului nescris și a penei, a cernelii, a sângelui pentru scris și a tuturor instrumentelor indispensabile oficierii, căci chemarea unui demon nu este deloc atât de simplă pe cât o cred unii amatori curioși și leneși” (Grillot de Givry).
Cartea de farmece oferă și diferitele cercuri, proprii operațiunilor magice (stele în cinci colțuri sau alte simboluri). De la 1820 la 1850, negustorii ambulanți au răspândit prin sate un anumit număr de mici volume de vrăjitorie practică; mai mult sau mai puțin extinse din cărțile vechi. E vorba de arta de a stăpâni spiritele cerești, aeriene, terestre și din infern.
O copie modernă a Claviculelor conține metoda de chemare și de încheiere a pactului cu Diavolul. Este curios să constați folosirea respectuoasă a vechilor titluri de noblețe acordate Demonului concomitent cu amenințarea, cu tortura, dacă nu se va supune chemării vrăjitorului.
Desigur, totul ni se pare extrem de ciudat azi, citind aceste pagini de istorie. Mai ales faptul că orice om priceput într-un anume meșteșug, orice om cât de cât inteligent și cu carte, putea fi atunci acuzat de vrăjitorie.
Vrăjitorul se lepăda și de Dumnezeu, și de Fecioară și de Sfinți. Ne-a parvenit doar un singur pact scris. Este cel semnat de Urbain Grandier la Loudun în secolul al XVII-lea (Biblioteca Națională; Fondul francez, ms.7619, p.126).
Jean Bodin precizează în lucrarea sa Demonomanie (secolul al XVI-lea) despre reproșurile la adresa vrăjitorilor și vrăjitoarelor pentru relele comise: crimă divină, blestemul, închinarea la Diavol, promisiunea de a-și încredința copiii născuți deja, sau care se vor naște, sacrificarea în cinstea diavolului a acestor copii consacrați lui încă din pântecul mamei, jurământul de răspândire al lui Satan, jurământ făcut în numele diavolului și spre gloria lui, incestul, omuciderea pentru a procura astfel carne și organe umane necesare preparării de farmece, antropofagia în zilele de sabat, folosirea otrăvurilor și a băuturilor vrăjite, farmecele făcute vitelor, pământului sau recoltelor pentru a deveni sterile și multe alte fărădelegi.
Este de neînțeles faptul că, în pofida gravității pedepselor abătute asupra vrăjitorilor de-a lungul timpului, aceștia au rămas neclintiți în fața vicisitudinilor și au continuat practicarea ritualurilor lor secrete.
Atunci nu ne mai rămâne decât să considerăm vrăjitoria ca fiind expresia mentală a unui anumit aspect social care nu e altul decât mizeria generatoare de suferințe și disperare. Dorința de a se ridica deasupra nivelului lor social, deasupra condiției lor și deasupra problemelor materiale cu care se confruntau zilnic. Omul, obosit de-atâta rugă inutilă către Cer, se adresează Infernului în speranța că cineva îl va asculta și va putea scăpa de acea dezordine economică și spirituală în care era condamnat să trăiască.