Despre eșec, discriminare și revoltă
Discriminarea presupune diferențierea, excluderea, restricționarea și tratamentul preferențial între persoane, grupuri și comunități în dezavantajul unora dintre acestea.
Toate aceste alegeri, decizii, acțiuni sunt făcute în baza unor criterii neobiective.
Nimic nou sub soare. Discriminarea există. E un fel de monstru întunecat, un fel de balaur cu șapte capete, dacă nu chiar mai multe.
Discriminarea celor mici (și neînsemnați, în opinia unora), care încearcă să crească, dar nu li se permite.
Discriminarea celor tineri, care pornesc pe un anumit drum în viață, având un anumit țel profesional, și eșuează datorită ostilității întâlnite pe parcurs.
Discriminarea celor care pornesc un proiect îndrăzneț dar nu sunt înțeleși, iar cei din jur, în loc să-i susțină, le taie aripile și entuziasmul. Deoarece, se știe, “întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii împotriva a ceva decât pentru ceva.”
Discriminarea persoanelor inteligente, dar fără posibilități materiale, care nu se pot afirma din cauza semianalfabeților plini de aur și mertzane (“tz”este folosit, desigur, în mod intenționat).
Discriminarea femeilor căsătorite, care adesea sunt întrebate la interviuri dacă intenționează să aibă copii în viitorul apropiat, și dacă sunt căsătorite și mai au și vârsta de 35 de ani, se ridică automat problema neîndeplinirii obligațiilor de serviciu. Habar n-am de ce.
Asta, probabil, pentru că șeful își dorește o angajată de 20 de ani, fără obligații conjugale, care să stea după program cât are el chef și să facă ce are el chef.
Și exprimarea ideii “revelatoare” ar putea continua pe nenumărate pagini.
Un dezgust incomensurabil te cuprinde în momentul în care vezi realitatea.
Fără a-mi fi teamă de ascuțimea cuvintelor mele, voi afirma că societatea a devenit un adevărat recycle bin.
Valorile umane, frumusețea și esența vieții, corectitudinea (privită pe toate planurile, chiar și din punct de vedere gramatical), muzica bună, respectul, bunul simț (etc,etc) toate au ajuns într-un uriaș coș de gunoi.
Iar discriminarea a prins noi forme, noi contururi, ca un virus fatal, modificat genetic, ce a scăpat total de sub orice control.
Mulți vor zice – n-ar mai trebui să ne mire nimic. Ar trebui să acceptăm, pur și simplu.
Nu, nicidecum. Dacă toți ne-am complăcea în situații de genul, nu am riposta, nu ne-am revolta și nu am încerca să schimbăm ceva, atunci ar însemna că trăim cu siguranță degeaba. Existența noastră ar deveni cu adevărat inutilă și anostă.
Resemnarea nu ar trebui să ne caracterizeze, deoarece, așa cum afirma și Dostoievski: “Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel.”
A renunta la luptă doar pentru că “așa a fost mereu” și “așa va fi întotdeauna” este cea mai mare greșeală.