Debut literar la aproape jumătate de veac
De ce am publicat prima mea carte la această vârstă?
Aș putea să răspund tot printr-o întrebare: de ce mi-am luat permisul de conducere acum doi ani, și nu la 18 de ani, când și-l ia majoritatea?
Pentru că în viață există o perioadă potrivită pentru orice, există o anumită etapă și o anumită maturitate. Eu nu am făcut lucruri doar pentru că trebuia să le fac. Am făcut pentru că așa am simțit.
Am fost nesigură pe mine? Da, e adevărat și asta. În unele privințe m-am temut să fac progrese, să merg înainte, pentru că apoi ajungi într-un punct din care nu mai există cale de întoarcere.
Dacă intri în horă, trebuie să joci. Oricum, oricând, orice. Eu mi-am lăsat o portiță de scăpare mereu, atunci când nu mă simțeam la locul sau momentul potrivit. Să pot ieși la fel de discret cum am intrat, cu pași invizibili de pisică, să nu observe nimeni că plec.
Nu pentru că am fost superficială, deoarece m-am implicat cu trup și suflet în tot ce am făcut, dar poate ardeam prea repede, ca o lumânare. Nu mă plictiseam, doar că dădeam totul prea intens, dăruind altora prea mult, până nu mai rămânea nimic pentru mine. Mă topeam în focul empatiei ce mă mistuia în interior și-i înțelegeam pe alții mai mult decât m-aș fi înțeles pe mine. Mă consumam prea rapid.
Pe ultima sută de metri a existenței mele am reușit, totuși, să fac ceva. Să-mi demonstrez mie ceva. Să nu am impresia că am trăit degeaba, fără să las vreo urmă a trecerii mele pe acest pământ…
Cum spune vorba aceea străveche, “să plantezi un pom, să clădești o casă și să faci un copil”…
Eu am propria mea zicală “să scrii măcar o carte și să călătorești cât de mult poți”. Poate voi sădi și un pom într-o bună zi, iubesc natura, dar eu sunt mai nomadă de fel, îmi place să văd lumea și să nu stau prea mult într-un loc.
Scriu de când mă știu. De când am învățat să scriu, mai precis. Țin minte și acum prima mea compunere în care am scris că “îmi doresc ca visele mele să devină aievea” și învățătoarea mea “tovarășa” Antonia s-a mirat de unde știu cuvântul. Draga de ea… Habar n-am de unde-l știam, l-am auzit prin casă, că doar mă născusem într-o familie de intelectuali.
Am purtat mereu cu mine “durerosul blestem al scrisului”, dulcea povară de care nu m-am putut elibera nici măcar o clipă în toată existența mea.
Se spunea despre mine în trecut că am “veleități scriitoricești”. Mie îmi plăcea să scriu poezii, în acea sferă mă regăseam. Mă exprimam mai bine în versuri, și mai ales în rimă albă.
Cât am scris și unde s-au dus toate? S-au pierdut multe pagini importante scrise de mine… în negura uitării, în negura timpului.
Când ne-am mutat, caiete întregi cu poezii și însemnări au ars în soba de la țară. Și multe desene, picturi făcute în copilărie și adolescență, pe care le păstram cu sfințenie într-o ladă, s-au dus și acelea…
Am scris mult. Mulți ani am fost jurnalistă.
Am primit și diplome, dar nu am mai găsit decât una, zilele trecute. O diplomă veche, din 1994 uitată și regăsită într-un sertar…
Am avut poezii publicate în Excelsior, Steaua, Tribuna, Echinox, Unitatea națională, Renașterea, Mesagerul transilvan, Adevărul de Cluj, Gazeta de Cluj, Răsunetul și multe altele.
Amintiri frumoase ale unor vremuri minunate, ce nu se vor mai întoarce nicicând.
Apoi am stat și m-am gândit; poate unele chestiuni intime din poeziile scrise sau din romanul meu neterminat n-ar trebui să le vadă nimeni. M-aș simți oarecum dezgolită în fața criticii, de parcă aș sta goală în mijlocul străzii… Niște oameni care nu mă cunosc și-ar scrie recenziile tăioase și insensibile sub cartea mea expusă pe ceva site-uri la vânzare. Mi-aș vinde, oarecum, sufletul… sau bucăți din el.
Acum am decis să fac, totuși, marele pas.
Dar voi păstra mereu o umbră de timiditate și mister, pentru că, mai întâi de toate, sunt o persoană discretă și cu foarte mult bun simț. Din păcate, aș zice, căci în viață am suferit mult din cauza asta și am pierdut și multe oportunități.