De ce sunt mândră că sunt româncă? Bună întrebare!
Avem noi, românii, un proverb ciudat : “Unde e multă minte, e și prostie multă.” Să fie oare dorința de echilibru a românului, înțelepciunea aceea populară transmisă din bătrâni, bazată pe măsură și bună-cuviință? Sau doar modestia ce ne-ar putea caracteriza? Ori poate spiritul nostru autoironic?
Da, într-adevăr, românii sunt deștepți. Și inventivi. Și talentați. Și frumoși. Nu toți, desigur, pentru că nu există pădure fără uscături. Dar fiind o româncă mândră de originile ei, voi fi subiectivă, desigur.
Căutam zilele trecute niște piese mai vechi pe youtube și am găsit o veche melodie populară, din zona Dobrogei, de acolo de unde se trag și originile mele, mai mult de 50%. Mi-au plăcut nespus acordurile acelea, pe care le ascultam, când eram copil, la radio la emisiunile folclorice, sau în cele 2 ore de emisie TV pe vremea “regretatului”.
Și am plâns de fericire. De fericire că m-am născut aici, în România și de recunoștință că am avut o familie minunată și deosebită. Ați avut vreodată senzația că vă este dor de un loc pe care nu l-ați văzut nicicând dar pe care îl cunoașteți foarte bine din povestirile altcuiva din familie?
Așa și eu, sunt clipe când sunt foarte mândră că sunt româncă și imaginea satului românesc, cu toate tradițiile îngemănate în salba aceea sublim de frumoasă, mi se oglindesc în suflet, chiar dacă eu am crescut la oraș și rareori mergeam la țară, la rude mai îndepărtate.
Există ceva nativ, ceva ancestral, aș putea spune, ceva subtil și subliminal, ce stă ascuns în genele neamului nostru.
Și asta e și ideea de bază pe care mă voi axa: înțelepciunea românilor, generozitatea lor, bogăția sufletească și culturală, spiritul de sacrificiu, dârzenia cu care am rezistat în fața vicisitudinilor istoriei, toate acestea, împletite, formează esența noastră ca popor.
Astfel, aș putea vorbi și despre flexibilitatea românilor, despre capacitatea lor de a se adapta oriunde și în orice condiții, chiar dacă suntem umiliți, sau dimpotrivă, admirați.
Am locuit și mai locuiesc și azi în străinătate, înainte de nevoie, acum de plăcere; îmi împart în cursul anului cam 50% din timp pentru unele țări europene, în special Italia, care e a doua mea țară, și 50% pentru a sta în micul meu orășel, unde m-am mutat de vreo 3 ani, în fascinantul Banat montan.
Și-mi aduc aminte de acea perioada când lucram în Italia și depuneam toate eforturile să mă comport exemplar, impecabil, să mă integrez, să vorbesc limba lor cât mai corect, să-i respect pe toți, chiar dacă eu nu eram respectată întotdeauna. Astfel, trecând peste toate prejudecățile cu care mă confruntam zilnic, încercam să-mi expun țărișoara într-o lumină cât mai pozitivă, pentru ca toți cei din jur să înțeleagă cum stau de fapt lucrurile aici.
Nu voi vorbi acum despre planul politic sau economic. N-o să afirm că totul e perfect, pentru că aș declara ceva eronat. Nu voi spune cum ne distrugem noi natura sau monumentele, cum ne tăiem pădurile și ne batem joc de stațiunile noastre turistice, sau cum ne comportăm când trecem printr-un loc la iarbă verde, unde răsună manelele și sfârâie micii pe grătar.
Da, poate se vor ridica voci: păi dacă românii sunt atât de deștepți, de ce nu se implică mai mult? De ce nu schimbă ceva? De ce merg la muncă în alte țări, în loc să construiască ceva în propria țară? De ce acceptă cu ușurință unele fapte denigrante care atentează la demnitatea lor umană? De ce sunt delăsători și totodată insolenți?
Auzim prea des știri despre imaginea proastă a românilor în străinătate. Din cauza numărului lor, aceste știri au ajuns aproape să nu ne mai mire. Ele doar generează un sentiment neplăcut de indignare combinată cu frustrarea că nu poți face nimic să schimbi asta.
Sunt aspecte mai profunde ale realității și ale vieții din România pe care nu le voi trata aici, pentru că aș scrie nu o pagină de blog, ci un roman întreg.
Voi afirma doar atât: trebuie demonstrat că împreună vom arăta lumii întregi locurile și oamenii care ne fac mândri că suntem români. Iar eu sunt într-adevăr mândră că sunt româncă.