Centrul Universului meu
Azi e Baba mea, am ales-o știind că astăzi va fi soare, adică sperând că așa va fi. Am trișat, știu, dar nu-mi pasă. Am văzut la meteo.
Azi e soare. Și totul e simbolic, totul are o însemnătate.
M-am hotărât să plec din țară în urmă cu câteva zile. Situația e mult prea tulbure, e devastatoare. Suntem prea aproape de granițele ce ne despart de conflictul ăsta absurd.
Oricum, de o săptămână nu mai dorm ca lumea, nu mai mănânc, nu mai scriu, nu mai pot face nimic. Stau doar cu ochii pe știri, la TV sau pe net. Simt nevoia să mă detașez o perioadă de tot ceea ce aud și văd zilnic. În Sicilia sunt mult mai departe și mai izolată de toate acestea, care îmi fac rău și mă întristează nespus de mult.
Am și recitit articolul scris în urmă cu 6 zile. E mult mai rău acum, mă simt și mai groaznic, am o stare pe care nu o pot descrie. Știam că va fi așa, doar mă cunosc.
Pe vremea mea, pe când eram adolescentă, băieții plecau în armată, se făcea serviciu militar obligatoriu. Nu mai știu cât dura, un an cred… Bunicul meu a fost în armată doi ani, iar pe vremea aceea era destul de greu să călătorești între unitate și casă. În acești doi ani fusese acasă doar de două-trei ori. Când s-a întors, mama îi spunea “nenea” și o întreba pe bunica: “de ce doarme nenea ăsta la noi?”
Cam așa erau vremurile pe atunci… Acum sunt altfel, dar mult mai rău.
Acum ne temem că vom muri din cauza armelor nucleare, din cauza unui nebun care vrea să distrugă lumea. Vom trăi pe pielea noastră ororile din Mad Max?
Războiul e foarte aproape de noi, în orice secundă poate începe calvarul și pentru țara noastră.
Ieri s-a simțit o undă de șoc foarte puternică lângă granița cu România, după ce o baza militară din Ucraina a fost bombardată, casele, fiind, efectiv zguduite din temelii.
Nu stau foarte aproape de Deveselu, dar familia soțului meu da. Însă în cazul unor rachete nucleare nu știu cât de mult mai contează distanța. În România sunt câteva baze NATO, din câte știu. La Câmpia Turzii, cele două baze la Kogălniceanu – Constanța, apoi Cincu în județul Brașov, și, desigur, Deveselu din Olt.
Am rude foarte aproape de aceste puncte strategice. Unii membri ai familiei mele sunt rusofili, sau cel puțin așa erau în urmă cu câțiva ani. Nu am mai discutat despre asta cu ei, de foarte mult timp, pentru că s-ar isca certuri și rupturi, pe care nu mi le doresc. Am evitat subiectul.
Eu sunt slavofilă, așa am fost din 1991, când am călătorit în State și am trecut prin fosta Iugoslavie. Am admirat curajul lor, determinarea, cultura, arta slavă, literatura și muzica; lumea slavă a fost întotdeauna un izvor de inspirație pentru mine. Dar la puțin timp a izbucnit războiul dintre Serbia și Slovenia, apoi dintre Croația și Serbia și, într-un final, cel din Kosovo.
De ce amintesc despre asta? Pentru că în aceste zile am văzut termeni folosiți de Putin pe care și Miloșevici îi folosea – nega că Serbia ar fi fost vreodată într-un război și că separatiștii eliberatori din Kosovo erau de fapt neo-naziști, care vor purificare etnică.
Eu am trăit acea dramă umanitară, am urmărit-o îndeaproape, am văzut masacrele din acele zile.
Eram mult mai tânără, o adolescentă, însă eram îngrijorată pentru ei, mă interesa ce se întâmpla acolo.
Iar acum îi văd pe ucraineni într-o situație pe care nu mi-o imaginam, nu concepeam să se mai întâmple așa ceva în Europa zilelor noastre.
Copiii aceia frumoși, cu chip de îngeri, despărțiți de tații lor, plecați la război! Cei 7000 de manifestanți din Rusia, închiși pentru protestele lor pașnice? Copii ruși, de 8-9 ani, închiși după gratii, pentru că au folosit afișe pe care scria “Nu războiului” și aveau flori în mâini pentru copiii ucraineni morți?
Unde s-a ajuns? Cum de au scăpat lucrurile în felul asta de sub control? Unde ne îndreptăm?
Putin, generalii lui și Lavrov sunt cele mai hidoase creaturi care au existat în ultimii ani în Europa. Schimonosiți de răutate. Urâți, și pe dinafară și pe dinăuntru.
Mi-e milă de poporul rus, că are astfel de conducători, care îl vor distruge și îngropa. Să îți flămânzești propriul popor, să-l ții în întuneric, să îl reduci la stadiul de sclav, la fel cum e poporul nord-coreean, mi se pare o absurditate în anul 2022 în Europa, și, totodată, o mare cruzime.
Îmi aduc aminte de vremurile când, în bucătărie, iarna, ascultam postul Europa liberă la un vechi radio Gloria. Uneori dădeam drumul la TV, seara, când era program de două ore, ca să nu audă vecinii ce post ascultăm. Focul ardea în sobă (chiar dacă stăteam la bloc, eram printre acei fericiți care aveau căldură, de la o sobă pusă pe holul mic, între camere) și pentru mine erau cele mai fericite clipe, deși eram un copil, căci mai auzeam câte o știre interesantă sau melodiile care se difuzau pe atunci. Holul întunecos și lung de la intrarea în apartamentul cu două camere, mirosea a portocale și mere, căci acolo ne depozitam fructele pentru iarnă, în câteva lădițe parfumate, așezate sub cuier. Amintirile mele din comunism.
I-am visat, acum câteva săptămâni, pe toți cei dragi ai mei, care nu mai sunt, dar asta se întâmplă des, căci gândurile mele se îndreaptă zilnic către ei.
Le aud și acum vocea, frânturi de conversații, tonul glasului, râsete, povești… Este minunat când în vis sunt alături de ei și îi visez des… e ca o eliberare pentru mine! Râdem, glumim, uneori avem discuții în contradictoriu, la fel cum era cândva… și e atât de bine când mă trezesc dimineața, amintindu-mi visul! Vorbesc multe cu mine, uneori călătorim în diverse locuri împreună, mă simt la fel ca atunci când erau în viață, iar visele mă fac să fim atât de aproape și mai uniți ca niciodată. Când îi îmbrățișez în vis simt o fericire de nedescris!
Toți ai mei au fost anticomuniști, antisovietici și anti orice fel de regim despotic, totalitar. Au iubit libertatea. Cea a gândirii și a spiritului, a religiei. S-au opus vehement regimului ceaușist, am fost urmăriți de către securitate, ni s-au montat chiar și microfoane în telefon.
Și din respect pentru ei, pentru ce au fost, pentru ce au reprezentat, nu numai pentru mine, nu-i voi trăda niciodată.
Dragul meu bunic, de la care am auzit atâtea istorisiri minunate, de la care am învățat atâtea lucruri fascinante despre lume, și cu care vorbeam mereu despre istorie, geografie, politică și religie… a fost mereu un “americanofil”. El îmi explica, în detaliu, ce înseamnă să fii un om liber, într-o societate democratică, occidentală, departe de orice fel de regim sau dictatură. A iubit mult America, datorită obsesiei lui am și vizitat-o, eu și bunica mea în anul 1991. Din păcate nu am putut rămâne acolo, căci nu mai puteam cere azil politic, după Revoluția din ’89, statutul nostru, al românilor, se schimbase, și trebuia să îndeplinești alte condiții pentru a putea rămâne permanent pe pământ american.
Dar nu regret că am plecat de acolo. Eu sunt profund europeană și îmi place să locuiesc pe bătrânul și iubitul meu continent. Să trăiesc și să mor aici. Și sufăr când îmi văd Europa sfâșiată de drame și războaie. Știu ce a făcut America în Serbia, în Afganistan sau prin alte locuri, pe unde au trecut ei… Da, nimeni nu este fără pată! Crimele sunt, pretutindeni, la fel de grave!
Însă nu pot fi de acord cu ceea ce face acum Putin, de altfel, și rușii de rând, din popor, care cred doar în propaganda mincinoasă sovietică și refuză să vadă ororile din Ucraina. Tot ce îmi pot dori e să se restaureze din nou pacea și liniștea, să urmeze o perioadă de acalmie, de înțelegere și de acorduri, care vor fi, de această dată, respectate.
Iar pe admiratorii lui Putin îi invit politicos să plece cât mai repede la Moscova și să nu se mai întoarcă niciodată în Occidentul nostru, numit și “Imperiul minciunilor”.