Ce vă spune numele de Hațeg, județul Constanța? Sau Arabagi? Cu siguranță nimic, e un sat aproape pustiu, format doar din câteva case, aparținând comunei Adamclisi.
Iată și câteva cuvinte despre aceste meleaguri uitate de lume, culese din Marele Dicţionar Geografic din anul 1899:
„Arabagi, sat în jud. Constanţa, Medjidia, cătunul comunei Enigea, se găseşte situat în partea apusană şi cea nordică a com., la 10 kil. mai spre N.-V. de cătunul de reşedinţă, Enigea; este aşezat pe valea Ceair-Arabagi, închis la N. de dealul Ciocan, iar la S. de dealul Rabagi-Bair sau Arabagi-Bair. Are o suprafaţă de 283 hect., dintre cari 9 hect. sunt ocupate de vatra comunei cu 35 case. Populaţiunea sa este de 47 familii, cu 215 suflete, ocupîndu-se în cea mai mare parte cu creşterea vitelor. Majoritatea locuitorilor, dacă nu chiar toţi, sunt turci. Casele sunt aşezate puţin mai regulat decît în alte sate, formînd nişte străzi drepte. În partea sa nord-estică se află o bucată maricică de pădure de fagi şi la 2 kil. spre N. se află vîrful Ciocanul, care predomină tot satul, avînd o înălţime de 148 m. Drumul comunal Molceova-Rasova trece prin partea de răsărit a satului, iar cel de la Molceova la Vlah-Chioi trece drept prin mijlocul satului; cel de la Adam-Clissi la Rasova trece prin partea vestică.”
Cu toate acestea, acum aproape 80 de ani aici se întâmpla ceva foarte ciudat; lucruri și fenomene bizare, povestite nouă de către o localnică în vârstă, care și-a trăit acolo copilăria și adolescența. Aceasta ne-a relatat că, deși a trecut foarte mult timp, totul este viu în mintea sa, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Copila de vreo 11 ani, cu părul negru, împletit în cosițe lungi, avusese parte de o întâmplare ciudată, împreună cu o altă fată, care o însoțea.
Privind pe fereastră, gândurile îi zburau departe. O luna nouă, malefică și rece își arăta chipul peste silueta unui plop singuratic. O seceră luminoasă pierduta în neantul cerului întunecat. Tot ce-și mai aducea aminte era un foșnet sinistru, o ceață grea ce se lăsa peste zare și pădurea ce se cutremura din rădăcini. Și brațele negre ce încercau s-o prindă prin beznă…
Vrăjitorul Sinea, cunoscut pe atunci pentru scamatoriile sale, dar și pentru harul de vindecător, le chemase într-o zi, pe când se îndreptau către casă de la școală, să-l viziteze pentru a le arăta ceva foarte neobișnuit. Curiozitatea fetelor era mare. Ajunse acasă, au vorbit cu un unchi, care le-ar fi putut duce la casa vrăjitorului cu căruța, asta pentru că era seară și era ceva de mers.
Au fost sfătuite să renunțe la idee, au fost și certate, că nu au ce căuta în casa acelui “șarlatan ticălos”, cum îl numise bunica uneia, indignată și înspăimântată.
“Ar trebui să vă dau o mamă de bătaie și să vă potolesc, dar mai bine mergeți și veți vedea voi, dacă nu ascultați! Fiecare cum își așterne, așa doarme!” încheie discuția tatăl, și ieși din casă, mânios.
Zis și făcut, s-au pornit toți trei la drum și-au mers până la casa vrăjitorului. Fetele au intrat iar unchiul le aștepta afară, în căruță.
Casa vrăjitorului era mare și ciudată, ca un conac vechi, așezat într-o fundătură cu salcâmi.
Locuia singur acolo, înconjurat de cărți așezate pe rafturile prăfuite ale unei biblioteci imense, împreună cu statui sinistre, cranii și alte obiecte magice, printre care și câteva bastoane cu mâner scump de fildeș, un glob imens de cristal, o umbrelă neagră ce zăcea deschisă într-un colț și alte mărunțișuri excentrice.
Sinea era înalt, impunător și parcă avea față diformă, foarte asimetrică, cu o privire ciudată și pătrunzătoare. Îți citea parcă în suflet.
Lumea din satele învecinate și chiar din Constanța acelor timpuri îl știau drept scamator, dar Sinea era cunoscut mai ales pentru o întâmplare ciudată de teleportare, când, prin puterea minții adusese un om peste Dunăre, dintr-un sat în altul, călare pe un fir de stuf. Acel om era în stare de șoc, într-un fel de transă, deoarece când s-a trezit pe celalalt mal al Dunării nu-și putea crede ochilor (toți cei prezenți la fața locului îl văzuseră alergând, călare pe stuf, dar avea hainele perfect uscate, dovadă că nu înotase și ajunsese pe mal într-un timp extrem de scurt, așadar fusese imposil să traverseze Dunărea cu o barcă sau s-o ocolească pe jos, deoarece distanța era relativ mare).
Tot Sinea vindecase o femeie de niște bube urâte ce-i ieșiseră pe trup, o boală de piele gravă ce nu-și avea leacul pe atunci. Intrase la femeie în casă, după ce toți ceilalți din familie ieșiseră în curte și, așteptând miezul nopții, a început să rostească niște vorbe încâlcite, doar de el știute, iar femeia începuse, sărmana, să urle de durere și să se tăvălească pe jos.
Din casă se auzeau niște urlete sinistre, dar asta nu era tot ce auzeau cei de afară, deoarece parcă totul de rupea și se crăpa, iar casa parcă se dezmembra din temelii. După o jumătate de oră vrăjitorul ieși, cu fața trasă, palid și tăcut, zicând doar atât: “O zi de mai întârziați, murea.”
Femeia s-a vindecat după câteva zile, vrăjitorul dându-i și o unsoare neagră, făcută din ceva plante și pucioasă, cu un miros foarte neplăcut.
Cam astea erau faptele cunoscute ale lui Sinea, dar el era invitat mereu din sat în sat să vindece oameni și animale de diverse boli, să descânte vacile ce-și pierdeau laptele dar și să facă diferite spectacole de magie, la care veneau mulți oameni.
Dar să ne întoarcem la fetele noastre.
Ele intraseră în casa vrăjitorului iar acesta s-a apropiat de una dintre ele și a atins-o pe frunte. “Orice ați vedea și auzi să nu vă fie frică.” rosti el.
“Dar de ce ne-ai chemat aici?”
“Deoarece așa mi s-a spus, am și eu ordinele mele pe care le primesc și trebuie să le duc la îndeplinire.”
Dintr-odată ușa încăperii s-a deschis și a intrat o formă ciudată de viață, căci altfel nu aș putea-o numi. Din spusele povestitoarei mele semăna cu un câine mare, acoperit peste tot cu blană lungă și albă, dar nu era totuși câine, deoarece nu i se vedea nici capul, nici botul, nici picioarele.
Era pur și simplu o masă umblătoare de blană. Aceasta a spus că s-a plimbat puțin prin odaie, s-a apropiat de ele, s-a îndepărtat iar apoi a ieșit pe ușa pe care a intrase.
Ele erau înghețate de frică pe scaune, nici nu mai puteau respira și abia așteptau să iasă, să meargă odată acasă. Ar fi vrut să plângă, să urle, dar nu puteau.
Vrăjitorul le-a mulțumit și le-a condus la ușă, rugându-le să nu povestească familiei cele întâmplate, și le-a dat și ceva bani. Fetele nu mai aveau glas, nici măcar unchiului nu erau în stare să-i spună prin ce trecuseră și ce-au văzut deoarece le era frică de consecințe. Banii le prindeau bine, chiar voiau să-și cumpere peste câteva zile niște rochițe de la târg.
Pe drumul spre casă, însă, fetele au plâns și au țipat tot timpul… se pare că o umbră neagră le urmărea, o umbră fară cap, și niște mâini negre, din întuneric, încercau să se prindă de căruță.
Iar unchiul Jivu se întorcea să-l lovească cu biciul dar nu vedea nimic și le zise: “Așa vă trebuie dacă n-ați ascultat și-ați mers la vrăjitor, acuma n-aveți decât să mergeți la biserică și să vă rugați să vă scape un preot de dracii lui! Că i-ați luat cu voi și acuma îi duceți și acasă!”
Fetele au continuat să plângă și după ce-au intrat în casă și n-au dormit toată noaptea de frica celor întâmplate.
Apoi timpul a trecut, cele două fete au mai crescut, a venit și războiul și apoi comuniștii, le-au luat tot ce-au avut, au colectivizat întreaga zonă, și au fost nevoite să meargă în Constanta să învețe croitoria la oraș, ca să-și poate câștiga cumva existența. Și-au găsit de lucru, s-au căsătorit și întâmplările din copilărie au fost uitate cu timpul, deoarece greutățile zilnice au îngropat fantasmele trecutului.
Însă azi, în ochii verzi ai doamnei în vârstă ce mi-a povestit totul, au sclipit din nou acele lumini magice, în care creaturi ciudate și-au făcut demult lăcaș. Totul a prins din nou viață și mi s-a confirmat încă o dată că nimic nu e întâmplător. Această persoană deosebită avusese întotdeauna un har pe care nu l-a folosit îndeajuns – visele premonitorii, de o claritate înfricoșătoare. Tot ce spunea ea că visează noaptea, ziua se îndeplinea.
Să fi fost doar autosugestie? Sau am putea crede că în seara terifiantă în care a întâlnit animalul sinistru din casa lui Sinea s-a întâmplat ceva și a fost înzestrată cu niște capacități extrasenzoriale deosebite? Nimeni nu s-ar putea pronunța cu certitudine.
Și poate ar mai fi multe de spus, căci în satele noastre multe mistere se ascund și urlă în întuneric, vrând poate să iasă, odată pentru totdeauna, la lumină!