Nostalgia trecutului m-a tulburat din nou zilele astea și mi-am mai adus aminte detalii de acum 12 ani – amintiri despre anii petrecuți în Sicilia, mai exact, despre primii trei ani din cei șapte.
Însă, lunga serie de aventuri trăite pe meleagurile sicule va deveni doar o relatare scurtă și concisă, de maxim două pagini, pentru că nu aș dori ca blogul meu să se transforme într-un roman scris pe capitole.
Anul 2007 a trecut repede, fără să lase prea multe urme pozitive sau negative în evoluția mea. Aveam, totuși, unele realizări, însă nu pe măsura așteptărilor mele.
Mai întâi de toate, după o săptămână de stat degeaba și cheltuit banii de acasă, am găsit o chirie acceptabilă, în partea cea mai veche a centrului istoric, aproape de ruinele castelului. Apoi am fost și pe la celebra fabrică de îmbrăcăminte, cu gândul de a mă angaja acolo. Știam că nu prea am șanse, fără experiență, dar am vrut să încerc.
În interiorul fabricii, care mi se parea destul de mare și organizată, zeci de mașini de cusut, pereți plini de bobine cu fire de toate culorile și suluri de țesături. Multe muncitoare, îmbrăcate în halate albastre. O atmosferă rigidă, care nu mi se potrivea deloc. Nu mai lucrasem într-o fabrică, nu înțelegeam ce e cu norma zilnică, cu planul care trebuia realizat, și oricum nici nu mă pricepeam. Nu știu dacă m-aș fi putut, vreodată, adapta la mediul acela.
Am abandonat ideea și am plecat să-mi caut norocul la Nicosia, un oraș mai mare și important, unde am lucrat o perioadă part-time într-o imprimerie, fără contract de muncă, fiind plătită cu 30 de euro pentru fiecare zi de muncă (5 ore pe zi). Plecam dimineața cu autobuzul de 6 și mă întorceam la ora 14, altfel nu mai aveam cu ce să mă întorc. Făceam cărți de vizită, imprimam steaguri, pungi, tricouri și aveam noroc că doi dintre cei care lucrau acolo vorbeau engleza.
După ce am insistat să fiu angajată cu acte în regulă, patronul imprimeriei a spus că nu mai are nevoie de mine. Nu mi-a fost deloc simplu, dar îmi amintesc cu drag de Nicosia și de toate călătoriile zilnice făcute dus-întors. Era plăcut să fiu acolo, în mijlocul lor, începeam să mă obișnuiesc cu localnicii, cu ciudățeniile și dialectul lor, cu tradițiile și obiceiurile locale.
Am fost nevoită să mă reorientez. Și așa a trecut și anul 2007.
Lucrasem câteva luni ca acompaniatoare pentru o doamnă în vârstă; stăteam cu ea câteva ore pe zi și o ajutam prin casă, făceam menaj ușor și mai ales o ascultam cum îmi povestea despre viața ei.
Mă aștepta mereu cu o cafeluță și mă servea tot timpul cu înghețată când ajungeam la ea. Am ținut una la cealaltă, chiar dacă eu nu prea o înțelegeam când îmi vorbea în siciliană. Dialectul îmi crea mici probleme de comunicare, mai ales cu cei în vârstă.
După ce îi spălam vasele, începeau diverse activități pe lângă casă pe care eu le adoram, pentru că mă simțeam împlinită acolo și cu adevărat implicată în tot ceea ce făceam. Mă simțeam ca într-un vechi film sicilian, ca în The Godfather.
Avea o livadă în pantă, în curtea din spatele casei și petreceam mult timp acolo, la umbra smochinilor. O ajutam la cules de smochine și nespole, din care făcea marmeladă, le alegeam cu grijă și le spălam, apoi amândouă le curățam, scoteam sâmburii și le puneam în oale imense în care fierbeau, transformându-se în gem delicios. Casa era superbă, un fel de vilă în stil sicilian, cu două etaje și multe camere cu mobilă antică, scumpă, iar grădina aceea umbroasă mi-o voi aminti tot restul zilelor mele.
Mi-a făcut cadou și un frumos set de obiecte miniaturale, o sticluță de parfum tot în miniatură, care fusese a mamei sale și o păpușă foarte mică de porțelan, care înfățișează un copil paj.
Apoi doamna s-a îmbolnăvit, a căzut la pat, și a avut nevoie de asistență permanentă. În locul meu a venit o poloneză mai în vârstă, cu experiență în îngrijirea bătrânilor, căci eu nu puteam să lucrez zi și noapte acolo, fără pauză și, mai ales, nu m-aș fi descurcat singură, chiar dacă aș fi vrut. Înainte să se stingă doamna Pina, am mai vizitat-o de câteva ori, îi duceam pasticcini (prăjiturele asortate), o țineam de mâna și vedeam cum se duce, căci nu prea mai vorbea, dar după ce plecam, întotdeauna întreba de mine, unde e Natalia, când mai vine… așa îmi spunea poloneza când mă întâlneam cu ea la magazinul din colțul străzii.
Anul 2008 mi-a adus o schimbare. Nu foarte mare, dar importantă pentru sfera mea socială și culturală, ca să spun așa.
Învățasem italiană și lucram la biblioteca din comună, ca și colaboratoare. Eram un fel de asistentă personală a directorului bibliotecii, care mă angajase pentru că își dorise să mă ajute. Oameni ca el mai rar, mai ales într-o lume necunoscută mie și într-o țară străină, unde românii nu sunt deloc bine văzuți. Cum a început totul?
O româncă din cartierul meu îmi spusese că domnul respectiv caută o colaboratoare “custode” pentru a avea grijă de casă în lipsa lui, și astfel mi-am zis că nu ar strica să încerc. M-am prezentat la bibliotecă și am fost angajată imediat. Care era, de fapt, rolul meu?
Făceam curat și ordine prin bibliotecă, așezam cărțile în ordine pe rafturi, mă ocupam de calculatoarele din sala de lectură de la etaj, mă ocupam și de dosarele cu evidența celor care împrumutau cărți, iar acasă la el îl ajutam uneori în bucătărie sau la curățenie, atunci când îmi cerea. Mă simțeam ca aparținând de familia sa.
Vorbea mult cu mine și avea răbdare să mă învețe, îmi dădea zilnic cărți și ziare, pe care mă punea să i le citesc cu voce tare și când nu pronunțam bine un cuvânt mă corecta. În plus, mă trimitea la diferite birouri sau oficii publice, să-i duc diverse acte și dosare.
Îi făceam și cumpărăturile, atunci când nu putea merge el și mă ruga să mă ocup eu de detaliile astea domestice. Domnul respectiv era de aceeași vârstă cu tatăl meu, însă, cu timpul relația mea cu el a evoluat într-o frumoasă prietenie, bazată pe un real respect reciproc, iar eu chiar ajunsesem să îl privesc ca pe un părinte.
A fost reperul de bază pe care l-am avut în Sicilia de-a lungul anilor, și indiferent unde m-au purtat valurile vieții, el a fost pilonul principal de care mă agățam atunci când aveam nevoie de o vorbă bună sau când voiam să cer un sfat unei persoane de încredere.
În perioada aceea, mi s-a fixat în minte o altă idee îndrăzneață – să îmi cumpăr o casă acolo, în sistemul Rent-to-buy, cu plata în rate la proprietar. Găsisem pe atunci o casă veche în cartierul meu, care costa doar 8.000 de euro, însă proprietarul, plecat în Brazilia de foarte mulți ani, nu a mai venit să semnăm contractul, deși, inițial, avusesem o înțelegere telefonică și totul părea sigur.
Iar la sfârșitul anului 2008 am plecat în Siracusa, unde m-am înscris la studii, devenind mediator cultural și lingvistic. A urmat anul 2009, căruia îi voi dedica cândva un tatuaj. De ce?
A fost anul cel mai minunat și prosper pe care l-am trăit în Sicilia. Atunci am lucrat ca secretară și operator PC la o firmă care comercializa produse de filtrare a apei și sisteme de osmoză complexe. Experiența a fost interesantă, am învățat multe și mă puteam ocupa în paralel și de proiectele mele de mediere culturală, mai ales de un proiect personal numit “Il Progetto Anapos” din Siracusa. Acesta luase naștere datorită “invaziei” în Sicilia, în 2009-2011, a refugiaților de război din Libia și a clandestinilor fără documente, veniți din Tunisia sau Maroc. În calitate de mediator cultural am colaborat la acest proiect pentru crearea de cursuri gratuite de limba italiană pentru noii veniți, pentru a le îmbunătăți modalitățile de comunicare cu localnicii și șansele integrării pe pământ italian, împreună cu acordarea asistenței medicale și sociale.
Anul 2009 a fost unul foarte productiv și frumos, am cunoscut oameni interesanți și m-am simțit cu adevărat integrată în vastul univers sicilian, participând cu lucrări personale chiar și în cadrul unei expoziții foto la Castello Maniace din Siracusa.
Însă patronul firmei unde lucram, care era și prieten bun cu mine, a tot tergiversat contractul meu de muncă și astfel colaborarea s-a încheiat după aproape un an.
Asta a fost cea mai mare problema în Sicilia – munca la negru. Nu se făceau contracte, ți se spunea din start, accepți așa, bine, dacă nu, altul la rând. Dar indiferent cât de greu mi-a fost și câte dificultăți am întâmpinat, nu am vrut să renunț la ideea de a-mi cumpăra o casă în Sicilia, pentru că era încântătoare.
Nu aș fi putut merge acolo doar în vacanțe, fiindcă, de fapt, mă simțeam acasă.
Eu aparțineam deja de locul acela.
Cu fostul director al bibliotecii, acum ieșit la pensie, țin legătura și azi. Știe că în cele din urmă am reușit să îmi cumpăr mult dorita casă și poate ne vom și vizita în viitorul apropiat. Aș vrea să-l invit să-mi vadă casa. Este într-o altă provincie, nu în Enna, ci în Caltanissetta. E la o distanță de 3 ore, dar drumul dintre cele două mici localități este destul de rău.
Ultima dată l-am văzut în 2016, când mi-a făcut o frumoasă surpriză, invitându-ne pe mine și pe soțul meu la un restaurant local, unde am mâncat pe săturate doar produse tradiționale siciliene.
Anii petrecuți în Sicilia au fost și sunt, într-adevăr, cei mai frumoși din viața mea.
