Rândurile de azi le-am numit Amintiri din Micul Paris sau, mai bine zis, fostul mic Paris.
Căci, ce mai pot vedea interesant sau plăcut, în aceste zile îngrozitoare? Să mai văd o știre, care să-mi aducă un strop de speranță sau bucurie? Nu… din păcate războiul dezumanizează cu adevărat. Văd doar disperare și râuri de sânge curgând… Troli agresivi, care sufocă internetul cu mizeria lor, cu fake news-uri și propagandă mincinoasă, ceceni sângeroși, sute de cadavre care putrezesc peste tot, neputând fi îngropate creștinește, imaginea bebelușilor morți, care încă mă bântuie, un bărbat mort, căzut de pe bicicletă, lângă o plasă de cartofi, animale nevinovate, omorâte cu cruzime pe străzi și în curțile oamenilor devastate de ruși… iar descrierea ororilor acestui război absurd ar putea continua, dar prefer să mă opresc aici, căci simt că mi se face rău. Îi urăsc pe toți dictatorii lumii.
Se pare că rușii vor Ucraina cu sau fără locuitori, chiar nu mai are importanță, ei vor teritoriul. Vor continua să omoare civili nevinovați, fără milă, până vor pustii de tot frumoasele orașe ucrainene. Ei știu doar să distrugă totul în calea lor; mint și când respiră, cine ar putea să-i mai creadă? De o lună o țin așa… și e departe de a se încheia masacrul ăsta. Am văzut niște imagini cu cadavre aruncate în gropi comune; era și o femeie acolo, cu o rochie înflorată… Am plâns… m-am gândit că ar fi putut fi mama sau bunica cuiva, care o aștepta acasă sau care fugise din calea prăpădului și aștepta un semn de la ea… soțul ei… fiii sau nepoții ei…
Aruncați toți, la grămadă, ca niște cârpe, fără nume, fără o poveste de viață, fără identitate… unii în saci negri de plastic… E atât de oribil războiul și soarta nedreaptă a sărmanelor victime! Nu, desigur, rușii spun adevărul și atunci când mint.
***
Și pentru că veni vorba de dictatori nebuni, îmi aduc aminte de un alt masacru, de această dată arhitectural – mai precis, de anii când a fost distrus micul nostru Paris.
Astfel, îmi îndrept, din nou, gândurile către copilărie, când era atât de minunat totul, atât de pur și lipsit de orice pericol sau suferință. Chiar dacă am trăit din plin perioada gri a comunismului, am fost un copil fericit, deoarece familia mea nu m-a lăsat să cunosc lipsurile sau tristețea.
Este modul meu de a evada, de a mă desprinde de prezent și realitatea asta întunecată, pe care o trăiesc zi de zi.
Și ce îmi vine mai întâi în minte? Imaginea mea, având vreo 10 ani, plimbându-mă prin Cișmigiul de altădată.
Eu am cunoscut un București care, deși în plină construcție și elan muncitoresc, își mai păstra, totuși, farmecul acela interbelic. Anumite cartiere, mai liniștite și idilice, aveau un aer provincial, de târg descris în scrierile lui Caragiale, Ionel Teodoreanu, sau chiar Eliade, cu case frumoase, în stil neoromânesc, cu elemente Art Nouveau pe alocuri. Îmi plăceau vilele înalte dar discrete, înconjurate de curți cu mulți arbori stufoși, care le ascundea de privirile curioase ale trecătorilor, oferindu-le acel mister și acel farmec de altădată.
Din păcate, începuse nebunia demolărilor în Micul Paris și nimeni nu putea opri această infamă monstruozitate.
Mă bucur că am ajuns să cunosc Bucureștiul, cel al anilor ‘80. Unele case vechi scăpaseră de masacrul arhitectural al dictatorului cizmar, dar am văzut cu ochii mei, pe strada Berzei, unde stăteam de fiecare dată când mergeam la București, cum o bisericuță frumoasă, de cartier, a fost efectiv mutată pe role sau roți, și ascunsă după niște blocuri foarte înalte, care se construiau.
Vorbesc despre biserica “Cuibul cu Barză” care a fost trecută pe lista neagră a bisericilor ce “trebuiau” demolate (deși erau monumente istorice), deoarce se reamenaja zona Ştirbei Vodă. Însă, din fericire, monumentul a fost salvat, fiind mutat cu 12 metri în anul 1988.
Eu la 10-11 ani încă mă jucam cu păpușile, pentru că eram, totuși, un copil, și chiar mi-am cumpărat una, foarte drăguță, din magazinul universal Unirea. Când am ajuns la raionul de jucării, m-am crezut în paradis – era cel mai mare spațiu pe care îl văzusem eu vreodată, și care cuprindea atâtea minunății, toate strânse la un loc! Venind dintr-un oraș mai mic, de provincie, eram fascinată de tot ce vedeam acolo.
Atunci a fost și prima dată când am călătorit cu metroul. Nu mi-a plăcut nici atunci și nu îmi place nici acum. Să zbor cu viteză prin galeriile întunecate, fără să văd lumina și peisajele de afară, mi se pare dezolant. Da, e rapid, dar și foarte ciudat. Mă simt un soi de cârtiță.
Aș fi vrut să am ocazia să văd și cartierele, deja, rase de pe fața pământului, de pildă Uranus, unde s-au filmat BD-urile, seria mea preferată de comedie românească.
Epoca de Aur pentru mine nu însemna progres și dezvoltare socialistă, ci tristețe și asprime arhitecturală, mamuți de beton gri, structuri megalomane și rămășițe ale unei lumi, care dispărea cu repeziciune din viața mea. Case vechi, care azi erau, iar mâine dispăreau, așa, peste noapte… Vedeam totul demolat, și alte construcții înalte, moderne, le luau locul, ridicându-se insolent pe locurile acelea, atât de minunate și romantice odinioară.
Vechile străzi de lângă Gara de Nord amintesc de tranziția, destul de dificilă, a Micului Paris, suspendat undeva, între Occident și Orient, dar farmecul prăvăliilor și atelierelor, care, încă mai dăinuie și azi, vorbind despre strălucirea aceea, unică, pe care n-o va șterge nimeni din amintirea mea.
Dintotdeauna am iubit centrele istorice, care se încadrau în niște standarde mai deosebite, fie ele din nordul sau sudul țării. Ba mai mult, le-am regăsit și în Serbia, la Novi Sad, în centrul istoric al micului orășel croat Samobor, prin orașele vechi din Cehia, iar mai nou, în Shkoder Albania.
Casele boierești, unele cu balcoane înguste și rotunde, cu marchiză, ornamente meșteșugite din fier forjat și trepte înalte de piatră, aveau grădini umbroase și curți interioare îngrijite, ce se înfățișau de după gangul întunecos de la intrare. Erau de o eleganță clasică, de un rafinament desăvârșit, încât aproape îl puteam zări, la fereastra uneia dintre ele, pe marele Ionel Teodoreanu, scriitorul meu preferat. Cu privirea lui dureros de adâncă și melancolică, atât de frumos și romantic, trezind nostalgii din visare… Farmecul trist și sensibilitatea sa nobilă îmi erau, parcă, atât de familiare.
Pe străduțele umbrite de pâlcuri de arbori, conacele cu arcade și cupole, se amestecau și cu case mai mici și mai modeste, formând un mix încântător, suspendat undeva, între Orient și Occident, între trecut și modern, între elemente vechi și accente de lux, pe care doar mirajul Micului Paris le putea dezvălui.
Clădirea în care stăteam noi era printre cele mai înalte de pe strada Berzei, semănând, mai degrabă, cu o instituție.
La catul de sus locuia domnul profesor universitar, cu familia, și mereu eram invitații lui, când treceam prin București, dânsul fiind prieten de familie cu bunicii mei.
Îmi aduc aminte și stația de tramvai, dar și mica piață de legume și fructe. Cred că era Piața Matache, destul de aproape de statuia lui Dinicu Golescu, pe lângă care treceam mereu, de mână cu bunica mea. Pe străduța strâmtă de lângă piață, erau înghesuite vopsitorii de haine, cizmării, o ceasornicărie, tapițerii și alte câteva ateliere meșteșugărești, iar din vechea piață cumpăram zilnic pâine și turte coapte pe vatră, covrigi sărați, fructe și legume proaspete.
Străzile acelea îmi stârnesc și astăzi nostalgii, căci erau foarte umbrite vara de arbori răcoroși, și te purtau cu gândul departe, în alte timpuri.
Iar tramvaiul mă trezea în fiecare dimineață, foarte devreme. Cred că era ora 5, când trecea întâiul tramvai, huruind pe stradă, de se zdruncinau geamurile înalte și arcuite.
Strada Berzei a fost mult încercată și în anii 2000, când un alt primar psihopat a început să dărâme, noaptea, clădiri istorice de o frumusețe desăvârșită. Cred că prin 2011 minunata clădire de patrimoniu de la nr. 32 a fost demolată, în cel mai barbar și injust mod posibil. Era atât de frumoasă, mi-o amintesc și acum…
La fel Berzei 81 și 89, împreună cu alte zeci de clădiri-monument istoric, toate având același tragic sfârșit din cauza măcelarului Oprescu, un demn urmaș al cizmarului nebun și obsedat de demolări.
Masacrul clădirilor istorice ar fi trebuit să fie pedepsit la fel ca și genocidul comis în război!
Din nefericire, Pasajul Macca-Villacrosse, simbolul Micului Paris în timpul perioadei interbelice “Belle-Epoque”, ca și alte monumente arhitectonice importante din capitală, se află într-o avansată stare de degradare.
Bucureștiul a devenit un amestec haotic și absolut inestetic în ultimii ani. Nu fusese, pe semne, suficient de chinuit pe vremea cizmarului, trebuiau să mai vină și alți nebuni fără suflet și empatie, ca să-l distrugă de tot. Cine ne va aduce înapoi toată frumusețea arhitectonică pierdută?
În mintea mea e încă vie amintirea acelor case vechi, cu obloane de lemn, și străduțele ascunse printre copaci înalți și stufoși; farmecul bizantin al centrului cu vile impunătoare neobrâncovenești, înconjurate de tei și castani…
Mai simt încă gustul plăcintelor delicioase cu brânză, și braga rece pe care o beam tot la chioșcurile din zona unde stam, ori covrigii cu sare luați de la simigerii… unde s-au dus toate?
Unde s-a dus magia târgurilor de altădată, însuflețite de atmosfera schițelor lui Caragiale, cu negustori, precupețe, iarmaroc, magazine pline de feluriti mușterii, bere, plăcinte și covrigi, cu copii gălăgioși și voie bună?
Ce-a mai rămas din toate amintirile mele?
Atunci când stilul rafinat se contopește cu bunul gust, cu armonia și frumusețea, ia naștere eleganța, fără doar și poate. Așa aș defini eu Micul Paris. Adică ceea ce nu mai este Bucureștiul din zilele noastre.