Amintiri de rockeriță
Ascult albumul Chaos A.D. Sepultura, și-mi aduc aminte de mine, cea de altădată.
După revoluție apăruse nebunia pletelor, a blugilor rupți, a gecilor cu capse și pline de patch-uri cu trupe, a tricourilor rockerești.
Eram prin ’93, venisem din State cu impresii în cap, pentru că mă îndrăgostisem de un rocker din Zagreb pe avion, și oricum crescusem cu muzica rock a anilor ’70 – ’80, că doar asta asculta tata.
Și în liceul meu se ascultau în delir Metallica, Megadeth, Manowar, Slayer, Judas Priest, Kreator sau Sepultura, iar fetele erau mai degrabă fane glam-metal.
Dacă voiai să fii o metalistă adevărată, trebuia să stai printre cei mai duri rockeri din liceu, sau, dacă erai și mai “norocoasă”, cei mai “supărați” din oraș. Și pentru nimic în lume nu trebuia să recunoști că asculți și trupe mai light, gen Bon Jovi sau Aerosmith, căci râdeau de tine și te excludeau imediat din “înaltele” cercuri în care te învârteai.
Ca fată era mai greu să aderi la astfel de “loji” rockerești, iar în cazul în care reușeai, trebuia să te simți foarte mândră și privilegiată. Mie nu mi-a fost greu să intru pentru că am avut o prietenă mai mare și mai experimentată decât mine, care “a avut grijă” să mă introducă peste tot, la concerte și prin cele mai obscure baruri ale vremii (care erau, de fapt, niște beciuri umede și sinistre, pline de fum și miros de mucegai).
Iar în final s-a dovedit că discipolul (eu) și-a întrecut maestrul (ea), eu continuând acest stil de viață gothic-dark-metal aproape douăzeci de ani după liceu.
Eram doar noi două, de multe ori, în mijlocul unei găști mari de tipi, fiind privite ca egale ale lor, astfel nu m-am simțit niciodată umilită sau dată la o parte și am fost tratată mereu bine. Nu mi se cerea nimic în mod special, nu mă forțau să beau sau să fac alte chestii, dar și eu îmi păstram limitele și decența, fără să exagerez. Eram destul de sensibilă, dar cu toate astea am fost una dintre cele mai pasionate rockerițe din orașul meu, la acele timpuri.
Cam ce ascultam pe vremea aia? Entombed, Grave, Morbid Angel, Obituary, Motörhead, Bathory, Anathema, Samael, Carcass, Bolt Thrower, Paradise Lost, Dismember…
Apoi, mai târziu, prin anii 2000 am continuat cu Crematory, Amorphis, Theatre of Tragedy, Arch Enemy (cu Angela Gossow), Immortal, Burzum, Cradle of Filth, Dimmu Borgir, Illnath, Six Feet Under, Therion, Tiamat, Lacrimosa, Ancient (am ținut mulți ani legătura cu Dhilorz, mai am și acum unele mesaje dintre noi).
Nu cred că existau maneliști pe atunci; “cocalari” se mai întâlneau, însă eu n-aveam nicio treabă cu ei. Mai încercau să combine rockerițe, căci li se păreau lor mai “cool”, dar eu nu-i băgăm în seamă și doar râdeam de ei, când încercau să-mi facă tot felul de complimente expirate.
Mergeam fără teamă în cimitir, unde printre morminte scriam cele mai frumoase poezii… iar Bacovia și Cioran erau preferații mei.
Era o viață atât de frumoasă și de liberă…
De zilele orașului preferam să rămân tot în “zona mea de confort”, cu cei din gașca noastră.
Stăteam pe jos, pe bordură, cu o bere în mână, în fața barului pe care-l frecventam de obicei, și admiram focurile de artificii care se înălțau de după turnul ascuțit al bisericii din centru.
***
Tocmai ascult Refuse/Resist și piesa mă poartă înapoi în timp și-mi aduc aminte de mine, la 18 ani, în curtea bunicilor mei din Constanța, sub un soare torid de vară.
Ascult pasionată Sepultura, port bocanci pe plajă și geacă ruptă de blugi, plină de insigne cu AC/DC și Motörhead.
Am părul foarte lung, castaniu, și îmi fardez intens pleoapele cu dermatograf negru. Port cu mândrie inelul de argint cu craniu, dăruit de vărul meu. Merg în rockoteca din Costinești, împreună cu el (și văru-meu e mare rocker, are și o formație în cartier, Euthanasya), stăm pe sicrie, beau bere și fumez Kim portocaliu, apoi mergem noaptea pe plajă, unde ascultăm muzică bună până dimineața, la răsărit.
Către dimineață, vine și vară-mea cu mașina să mă recupereze de pe plajă și să mă ducă acasă în siguranță, că doar e mai mare și mai responsabilă decât mine, eu fiind aia rebelă, nonconformistă și explozivă, care uită de noțiunea timpului și a spațiului. Dormim toată ziua până seara târziu, mâncăm ceva și iar ieșim toată noaptea.
Era, într-adevăr, super rockoteca din Costinești, și cea macabră din subsol (i se spunea, mai în glumă, mai în serios, grohotecă) și cea din cortul de la suprafață, unde se asculta muzica anilor ’70-’80. Ce vremuri!
Cel puțin eu așa mi-o amintesc acum, după zeci de ani…
***
Nu știu dacă aș mai putea să merg în astfel de locuri și să mă simt bine, sau mai bine spus, să mă simt în largul meu. Dacă m-aș întoarce în timp, cu mintea de acum, aș sta deoparte și doar m-aș uita la ei ce fac și cum se manifestă.
Ascult rock și metal și în ziua de azi, dar m-am detașat de viața aceea tumultoasă, dezordonată, cu mult fum și zgomot.
Uneori, mi-e dor de mine, cea care-am fost, însă, sincer, îmi place mai mult varianta “îmbunătățită” și mult mai matură care-am devenit în prezent.
Și în încheiere, versuri pentru Euthanasya, scrise de mine prin ’94.
Cântec pentru Euthanasya
Noi suntem nesupușii sorții
Cei ce vă-ntind azi mâna, aproape să ne fiți.
Noi nu mai vrem să dăm tributul morții,
De spectrul ei nu suntem îngroziți.
Simțim revoltă, imensă suferință
Nu credem în nimic, nu vrem “înțelepciune”.
Chiar de murim absurd, striviți în neființă,
Dar nu-nălțăm prostatic, spre ceruri, rugăciune.
Noi, metaliștii, nu credem în Mesia
Dar nici în invincibilul Satan.
Credința noastră-i însăși frenezia
Și noi sfidăm destinul cu cântecul profan.
Iar dacă printre oameni nu ne găsim un loc,
Fiind numiți adesea “golani” și “antichriști”
Ne e indiferent că vom sfârși în foc
Și dincolo de viață, rămânem metaliști.