Nu sunt chiar “amintiri din copilărie”, pentru că nu mai eram un copil în acea perioadă, dar sunt Amintiri de la țară – momente superbe pe care mi le aduc aminte mereu cu drag și mult dor.
În acea perioadă tocmai intrasem la liceu și mă transformam, fizic, într-o domnișoară, dar mintea îmi era tot la joacă și aventuri pe câmp și prin păduri. Încă de mică cutreieram parcurile și codrii de stejar, însoțită de tatăl meu, partenerul meu în toate năzbâtiile copilăriei, după maci, castane și ghinzi, pe care le transformam în omuleți ghiduși, cu brațe și picioare de chibrit. Iar când ne întorceam acasă, mama ne certa, întrebându-ne supărată pe unde am mai umblat iar, pe ce coclauri?! Ea rămânea acasă cu sora mea, care pe atunci era destul de mică, iar noi umblam pe toate râpele și văile! Nu mai spun despre ciuperci, aveam o carte groasă – un fel de atlas al florei și faunei din păduri și de pe câmpuri – și făcusem o pasiune din descifrarea ei. Cunoșteam aproape toate tipurile de ciuperci și licheni.
Mergeam mai rar pe la bunicul meu, care se mutase la țară și construia casa unde el și bunica aveau să locuiască. Până atunci tot la oraș stăteam, printre blocurile gri, și mai dădeam câte o fugă și prin sat, la sfârșit de săptămână.
Oricum cartierul meu, unde copilărisem, nu era chiar unul anost, comunist, blocurile erau scunde, din cărămidă, construite cu stil și cu gust, cu puține scări (al meu, de exemplu, avea doar o singură scară), era multă verdeață în jur, mulți plopi, nuci, sălcii, era foarte frumos și iubesc și acum zona aceea, chiar dacă am plecat demult din orașul natal.
Îmi aduc aminte de vara aceea. Era o arșiță de nedescris, deși era doar iunie, soarele ardea și parcă totul din jur se topea. Cu greu găseai pe câmp niște copaci mai stufoși, care să-ți ofere cu generozitate umbra lor.
Dar țineam minte că lângă apă erau niște sălcii bătrâne, și luând-o de mână pe verișoara mea mai mică, ne-am grăbit înspre râu.
“No, unie mereți?” “La dracu-n cânepi!” îmi răsuna în urechi și îmi venea să râd ce denumire mai aleseseră țăranii acelui loc: Cânepi. Știam de la ai mei bunici că acolo se cultiva înainte doar cânepă, foarte utilă în fabricarea îmbrăcămintei de pe atunci, și era la mare căutare. Apoi nu s-a mai pus cânepă deloc, s-a pus porumb și floarea soarelui pe locurile acelea.
Era destul de secat râul, apa era mică, dar la ora aceea a zilei era singurul loc cu adevărat răcoros, unde ne puteam odihni.
Am găsit și un dud cu poame foarte frumoase și mari, care se răsfățau întunecate printre frunze, cu siguranță că erau și foarte dulci. N-am mai stat pe gânduri și am cules repede câteva. Apoi ne-am așezat la umbra unei sălcii, urmărind în liniște cursul apei și mâncând dude. Erau foarte coapte și aromate. Stăteam acolo visătoare, pierzând noțiunea timpului și spațiului.
Ne-am strecurat apoi printre căpițele de fân, care se încadrau perfect în peisajul acela de vis, undeva la granița dintre șes și deal, am intrat într-o grădină cu meri și am ajuns la podețul de la râu, care despărțea terenurile cultivate de sălbăticia luncii.
Eram bucuroase că pe lângă activitățile din aer liber (plivit, săpat) care se cereau a fi făcute, apoi cules de zmeură în grădină, pentru sirop, ne-am și distrat în șură, aruncându-ne de pe o scară înaltă în fânul moale și parfumat, ca pe o saltea aurie și pufoasă.
Cu siguranță altele sunt ocupațiile fetelor de 14-15 ani în ziua de azi! Dar atunci așa era, nu mă gândeam la băieți și la machiaj; să stai în grădină cu o carte în mână era cel mai bun lucru ce ți se putea întâmpla! Aer curat, răcoarea de seară, sunetele naturii în jur… toate erau o adevărată binecuvântare!
Deși nu trăisem la țară, eram fericită întotdeauna când eram în mediul acela, și încercam să mă fac utilă atât cât puteam, cu experiența mea destul de redusă în ale agriculturii.
Aveam diverse munci de făcut, îmi amintesc că ai mei nu se ocupau de strângerea fânului, căci nu aveam animale, aveam doar niște găini prin bătătură și un cățel preaiubit, pe nume Ares, care pe atunci avea doar o lună (s-a stins după 16 ani; a fost un câine minunat și un prieten deosebit). Dar când strugurii, prunele și porumbul s-au copt, am ieșit la cules, apoi a trebuit să scoatem și cartofii. Scormoneam în pământ după cartofi și după ceapă aurie, entuziasmată fiind de fiecare dată când descopeream exemplare mai mari și mai arătoase. Și roșiile acelea rozalii și enorme, dulci și cu forme neregulate, mi se păreau deosebit de frumoase. Toate roadele pe care ni le oferea pământul nostru mi se păreau unice, eram atât de mândră și de mine și de ai mei, pentru tot ceea ce obțineam prin munca noastră!
Eu o făceam mai mult din distracție, recunosc, nu era chiar muncă grea, căci aveam oameni plătiți cu ziua să ne ajute la toate treburile din gospodărie, și poate tocmai de asta mi se părea atât de extraordinar! Însă cu toate astea mă implicam și făceam atâta cât eram în stare și cât mă pricepeam.
Și la sfârșitul toamnei, câte minunății se mai răsfățau în cămara bunicii! Iubita mea bunică, harnică și pricepută la toate! Câte bunătăți mai erau ascunse prin beci, în butoaie, bidoane și borcane!
Varză și castraveți murați, conopidă murată (căreia eu îi spuneam “pomișori” datorită formei), vin, zacuscă, dulceață de cinci feluri, de caise, căpșune, gutui și prune (desăvârșitul magiun, pe care-l adoram), apoi gemul făcut din pastă de măceșe (vestitul Hetschepetsch, aromat și acrișor, care mă împungea pe limbă, și îl mâncăm dimineața pe pâine proaspătă, unsă cu unt), siropuri delicioase, compoturi de mere, cireșe, vișine și piersici parfumate, și câte și mai câte!
Și azi, în prag de iarnă, când afară miroase a frig și a fum, îmi adie la fereastră vântul copilăriei, un vânt plăcut și călduț de seară, de vară, cu sălcii în plete și cireșe la urechi.
*fragment din întâiul meu roman. Natalia Nc. ©