Tarantismul. Primele manifestări ale tarantismului apar menţionate în scrierile Evului Mediu, pe teritoriul Apuliei şi în general, în Italia Meridională, victimele fiind cel mai frecvent femei, care erau înţepate de aşa-zisa tarantulă în timpul muncilor agricole.
Atunci când începea vremea recoltei, din mai până în septembrie, se practica în ţinuturile salentine acest straniu tratament, ca să-l numim aşa, prin muzică, dans şi slujbe religioase menite să calmeze suferinţa celui “muşcat”.
Sfântul care îi protejează şi îi vindecă pe cei muşcaţi de un animal veninos (insectă, şarpe) era San Paolo, singurul care le putea oferi vindecarea şi alinarea sufletească în urma unei asemenea experienţe traumatice.
În cazul tarantismului, tarantula este o insectă mitologică iar muşcătura ei este mai mult simbolică – e inutil să cauţi o explicaţie logică la toate aceste manifestări, sau să cauţi într-adevăr păianjenul real, responsabil de fatidica înţepătură, şi este doar o pierdere de timp pretinzând că identifici boala de care suferă cel înţepat.
“Vindecarea” este un soi de ritual absurd şi neînţeles de cei care nu-l practică, şi mai ales, de cei care nu-l simt.
Totul se bazează pe simţuri în cazul tarantismului, simţuri tulburate de ceva sau de cineva imaginar, fapte care au ca urmare o adevărată criză de isterie, căci aşa s-ar putea numi tot acest zbucium ritualic, pe muzică şi dans, ceva mistic, ceva păgân, ceva religios, sau undeva la graniţa dintre toate aceste trăiri şi stări metafizice.
Aşa cum spunea Matei Georgescu în lucrarea sa “Introducere în consilierea psihologică”, orice cultură îşi elaborează sisteme de reprezentare a tulburărilor mentale, modele terapeutice care delimitează nebunia dar şi metode proprii de vindecare a acestor manifestări, mai mult sau mai puţin bizare.
Diagnosticul trebuie să aibă în vedere semnificaţia culturală a simptomului. Există tulburări unice, specifice unei culturi, care nu pot exista în altă cultură. Normalitatea presupune adaptarea subiectului la normele psiho-sociale şi culturale. Un astfel de exemplu este şi tarantismul în Italia, în sudul peninsulei (Salento) dar chiar şi în Sicilia. Se consideră că este provocat de o înţepătură de păianjen. Subiectul este o femeie care dansează pe o muzică ritualică, înconjurată de mulţime.
Tarantismul are aparenţa unei însemnate crize isterice: există o fază de luptă cu imaginarul, în care femeia se rostogoleşte pe pământ, îşi sfâşie hainele, urlă, se zbate, fiind puse în act nu numai fantasmele subiectului, dar şi ale comunităţii care participă la tot acest spectacol năucitor şi ciudat. Păianjenii implicaţi în fenomenul tarantismului sunt doi – văduva neagră mediteraneeană sau malmignatta (Latrodectus tredecimguttatus), şi tarantula (Lycosa tarentula). Muşcătura despre care ne vorbeşte fenomenul numit tarantism este cea care exprimă de fapt trăiri psihologice profunde, dureri şi sentimente reprimate în subconştient, suferinţe obscure pe care doar acest ritual le poate scoate la suprafaţă şi vindeca.
Am putea afirma că muzica ritmată şi dansul nebunesc sunt singurele metode de exorcism, care pot purifica mintea înnegurată a celor atinşi de veninul imaginar al tarantulei. Toate frustrările, traumele, abuzurile, greutăţile suferite de-a lungul anului şi acumulate în profunzimile inconştientului, se manifestă prin această formă de criză isterică sau mistică, pe care eu aş numi-o mai degrabă posesie demonică.
Iar dansul ritualic, executat în cadrul aşa-zisei “terapii”, imită într-un fel sau altul mişcările tarantulei, care se face “vinovată” de toată această suferinţă refulată şi neînţeleasă.
“Tarantatul”, cel care a fost muşcat, devine astfel, prin dans, însuşi păianjenul care l-a înţepat, aceasta fiind esenţa “terapiei”. Doar aşa “victima” poate să se identifice cu “atacatorul” său, pentru a înţelege mecanismul atacului şi pentru ca tratamentul să aibă rezultate pozitive.
Astăzi fenomenul nu mai există, dar în Salento se sărbătoreşte, în amintirea tarantismului, “la festa della taranta”. Tradiţia a supravieţuit până în zilele noastre, într-un oarecare mod, prin intermediul festivalurilor populare, a dansurilor şi mai ales a slujbei cu caracter de exorcism din 29 iunie, care are loc în Biserica San Paolo din Galatina.
Tarantismul este un fenomen asupra căruia există numeroase teorii contradictorii, filosofii, idei şi multe discipline care s-au confruntat pentru a găsi o explicaţie logică – etnologia, psihologia, istoria religiilor, mitologia, estetica, medicina, antropologia culturală, etnomuzicologia, zoologia, şi desigur, nu în ultimul rând, psihiatria.
Astfel se poate concluziona că acest fenomen nu este neapărat unul care vizează psihopatologicul, ci unul care reflectă gândirea acelor societăţi şi culturi care îl practică, într-un soi de naivitate, de credulitate populară, de îndoctrinare religioasă şi chiar de incultură, am putea spune.
Dar având în vedere că aşa s-au născut tarantella şi pizzica, dansurile ritmate şi fascinante specifice sudului Italiei, toate aceste manifestări şi credinţe bizare se pare că au avut şi o latură pozitivă – cea artistică, fără doar şi poate.