AMINTIRI DIN BERRY
VIZIUNILE NOPŢII ÎN CÎMPIE
“Dacă v-aş spune că nu mă interesează viziunile, aş minţi.
Nu le-am avut niciodată, e adevărat; am traversat cîmpia la orice oră de noapte, singur sau în compania unor mari iubitori de senzaţii neobişnuite, dar, în afara cîtorva meteoriţi inofensivi, a unor bătrîni copaci fosforescenţi şi a altor fenomene mărunte care nu dădeau naturii un aspect înfricoşător, nu am avut niciodată plăcerea de a întîlni un obiect fantastic şi nu am putut niciodată să povestesc nimănui, în calitate de martor ocular, cea mai minoră întîmplare cu strigoi.
Şi totuşi, nu sînt dintre aceia care spun despre superstiţiile rustice: minciună, prostie, viziune a fricii; eu aş zice fenomen de viziune, sau fenomen exterior neobişnuit şi de neînţeles. Aceasta nu înseamnă că, aş crede în vrăjitori sau în minuni. Poveştile cu vrăji, explicaţiile fantastice date unor pretinse minuni ale nopţii, nu sînt decît poemul imaginaţiilor. Dar faptul există, faptul se întîmplă, fie că ar fi vreo fantomă din aer sau doar în ochii celui care o vede; este un obiect la fel de real şi logic pentru cel care-l percepe ca reflexia unei figuri într-o oglindă. (…)
Aproape toţi ţăranii, gravi şi experimentaţi, au secretul a ceva, sînt vrăjitori în consecinţă şi cred aceasta. Există secretul boilor, pe care îl posedă toţi fermierii pricepuţi; taina ciobanilor, pentru a îndesi lîna; secretul olarilor, pentru a împiedica oalele să crape; taina preoţilor, care vrăjesc clopotele împotriva grindinei; secretul durerii de cap, al durerii de burtă, secretul entorsei şi al luxaţiilor; secretul braconierilor, pentru a face să vină vînatul; secretul focului, pentru a opri incendiile; secretul apei, pentru a regăsi cadavrele înecaţilor sau a opri inundaţia; cine le mai ştie ? Există tot atîtea secrete şi taine, cîte flageluri în natură şi cîte maladii la oameni şi animale. Secretul trece din tată în fiu, sau se cumpără cu un anume preţ. El nu este trădat niciodată. Şi nu va fi niciodată trădat, atît timp cît se va crede în el.
Una din scenele nopţii şi o credinţă foarte raspîndită este vînătoarea fantastică; ea are nume diferite de la un ţinut la altul.
La noi, ea se numeşte “vînătoarea măgarilor”; în timpul acestei “vînători” se aud zgomotele ascuţite şi groteşti ale unei imense turme de măgari care rage. Poţi să ţi-o reprezinţi oricum doreşti; dar, în spiritul ţăranilor noştri, ea reprezintă ceva care se aude şi nu se vede, o halucinaţie sau un fenomen de acustică. Am crezut că îl aud de mai multe ori si am crezut că se explică în modul cel mai simplu: în ultimele săptămîni de toamnă, cînd marile vînturi împrăştie stolurile de păsări călătoare, se aude, în noapte, larma melancolică a cocostîrcilor şi cea ascuţită a gîştelor sălbatece.
Dar iată cea mai înfricoşătoare dintre viziunile nopţii.
În jurul mlaştinilor stătute, în bălăriile cîmpiei sau pe marginile fîntînilor întunecate de pe drumurile cu gropi, sub bătrînele sălcii ca şi în cîmpia goală, se aud în mijlocul nopţii lopăţelele de rufe bătînd precipitat în mîna spălătoreselor (fantastice) şi clipocitul furios al apei. În multe provincii, se crede că ele provoacă ploaia şi atrag furtuna, făcînd să zboare pînă la nori, cu lopăţelele lor iuţi, apa din izvoare şi din mlaştini. La noi, e mai rău: ele bat şi storc un obiect care seamănă cu rufăria, dar care, văzut de aproape, nu este altceva decît un corp de copil mort.
Trebuie să vă păziţi de a le observa sau deranja, căci, de-aţi avea şase picioare: în înălţime şi muşchi pe măsură, ele vă vor înşfăca, vă vor bate şi răsuci în apă nici mai mult nici mai puţin decît ca pe o pereche de ciorapi.
Am auzit adesea bătaia lopeţilor spălătoreselor fantastice răsunând în liniştea nopţii în jurul mlaştinilor pustii. Dar poate ne-am înşelat. Există o specie de broaşte care produce acest zgomot trepidant? E foarte trist să faci această puerilă descoperire şi să nu mai speri în apariţia teribilelor vrăjitoare storcind zdrenţele lor dezgustătoare în ceaţa nopţilor de noiembrie, la lumina unui răsărit decolorat şi şters reflectat de ape.
Rămîi uimit văzînd cît de mult influenţează scenele din natură imaginaţia ţăranului. S-ar părea că acestea ar trebui să acţioneze mai mult asupra imaginaţiei locuitorilor de la oraşe şi că omul, obişnuit din copilărie să străbată sau să muncească ziua şi noaptea în aceleaşi locuri, le cunoaşte prea bine detaliile şi diferitele aspecte, încît nu ar mai resimţi nici uimire, nici tulburare, se întâmplă exact contrariul : braconierul care, de patruzeci de ani, vînează cu laţul, la pîndă, vede, cînd noaptea se lasă, cum chiar animalele, al căror călău este, iau forme înfricoşătoare pentru a-l ameninţa. Pescarul de noapte, sau morarul, care trăieşte pe malul rîului, văd fantome în ceţurile argintate de lună; crescătorul de vite care se duce să-şi lege boii, sau să-iducă la păşune, în pragul serii sau în zori, întîlneşte în curtea sa, în păşunea sa, sau chiar pe vitele sale, nişte fiinţe necunoscute, care dispar la apropierea sa, dar care îl ameninţă chiar fugind. (…)
Un animal mai incomod (…) este “cel care se face purtat”. Acesta e un duşman declarat care nu ascultă de nimic şi care se arată sub diverse forme, adesea chiar sub forma unui om asemănător întru totul celui căruia i se adresează. Văzîndu-se astfel faţă în faţă cu sosia sa, omul e foarte tulburat; oricîtă rezistenţă ar opune, sosia îi sare pe umeri, în alte cazuri, simte greutatea, sa, care e formidabilă, fără a vedea nimic şi a auzi nimic.
Cea mai rea apariţie este cea a ogarcei albe. Cînd o zăreşti, e foarte mică; dar creşte încet, încet, vă urmăreşte, ajunge la mărimea unui cal şi vă sare în spinare. E dovedit că ea cântăreşte două sau trei mii de livre. E o mare fericire dacă el nu e însoţit de două sau trei flăcări zburdalnice, spiriduşi ai focului care vă antrenează în vreo mlaştină sau vreun rîu pentru a vă face să vă înecaţi.
Cocadrila, bine cunoscută în Evul Mediu, exista încă în ruinele vechilor conace. Ea rătăceşte pe ruine în timpul nopţii şi se ascunde ziua în noroaie sau în stuf. Dacă e zărită atunci, nimeni nu se teme de ea, căci are înfăţişarea unei şopîrle mici. Dar cei care o cunosc nu se înşeală; ea anunţă, mari boli în împrejurimi, dacă nu reuşeşte nimeni să o ucidă înainte de a-şi fi vărsat veninul.
Uşor de zis, greu de făcut. Căci rezistă la glonte şi la ghiulea şi, luînd proporţii înfricoşătoare de la o noapte la alta, ea răspîndeşte ciuma în toate locurile pe unde trece. Cel mai bine e de a o lăsa să moară de foame sau de a o dezgusta de locul unde ratăceste secînd gropile şi mlaştinile cu apă stătută. Boala se duce o dată cu ea.
Spărgătorul de lemne este fantoma pădurilor.
Nimeni nu poate fi liniştit şi cu cugetul împăcat noaptea, cînd vine să ia o legătură de lemne de pe pămîntul vecinului. Atunci se aud zgomote stranii, de cucuvele înfricoşate şi de ramuri rupte în goana mistreţilor peste tufişuri; atunci, pe un timp liniştit, se simte venind un rapid şi inexplicabil uragan, care mătură pămîntul şi sfărîmă copacii tineri; atunci, mergînd din tulpină în tulpină, gnomul cu plete în vînt soseşte şi vă spune : “Ce faci aici ?”
Am mai vorbit şi altădată despre culegătorul de rouă, un proprietar care, foarte matinal, plimbă o pînză peste cîmpie prin care toată umiditatea pajiştii o trece în pajiştea sa. (…)
Nu de mult am aflat de existenţa lubinului, de origine normandă, despre care ne vorbeşte A. Bosquet în cartea sa; dar, în cîmpurile noastre, în loc de a bîntui prin cimitire, spiriduşul se arată favorabil culturilor şi seamănă împreună cu ţăranii; totuşi nu trebuie să fie contrazis, căci ar putea să semene neghină în loc de grîu bun dacă aceasta e ideea sa.
Fericite sînt aceste minţi simple, cărora le sînt relevate secretele lumii supranaturale şi care au darul de a vedea şi a auzi lucruri atît de ciudate şi stranii ! Degeaba am asculta şi am povesti noi, ceilalţi, întâmplări care să facă să ţi se ridice părul pe cap, degeaba am jura că într-adevăr credem în ele, degeaba am alerga noaptea în locurile bîntuite de fantome şi spirite, degeaba am aştepta şi am căuta frica inspiratoare, stăpâna fantomelor, diavolul ar fugi de noi ca şi cum am fi sfinţi: Lucifer interzice supuşilor săi să se arate celor care nu se tem de el.”
de George Sand
(fragmente)