Iată că a venit și clipa să trăim în vremea lui Covid 19!
În ultimele două săptămâni am citit numeroase relatări despre cum decurge viața cotidiană în carantină si autoizolare. Noul coronavirus sau Covid 19 a devenit obsesia întunecată a zilelor şi nopților multor persoane, eu cel puțin am aproape în fiecare noapte, de vreo lună, coşmaruri ciudate, apocaliptice. Temeri, sentimente amestecate sub influența ştirilor pe care zilnic le vezi şi le asculți peste tot, momente de curaj şi încredere urmate imediat de frică şi îndoială.
Ce este, de fapt, adevărat şi ce este fals?
Păreri, idei, teorii conspiraționiste, fake news-uri, toate au invadat spațiul virtual, nu mai poți intra pe un site fără să te loveşti de valul acesta toxic şi incontrolabil. Nu ştim care va fi în final impactul asupra societății şi economiei, cert, însă, e că virusul a reuşit să blocheze întreaga planetă, generând una dintre cele mai mari tragedii ale umanității, iar infodemia şi isteria au răvaşit internetul, stârnind şi mai multă panică şi confuzie.
În urmă cu doar câteva zile se aflau în izolare sau în carantină obligatorie (doi termeni diferiți, o spun mai mult pentru mine, deoarece abia acum încep să mă familiarizez cu diverse forme de exprimare în contexte specifice acestei perioade dificile pentru noi toți) doar acele persoane care se întorceau din țări declarate “zone roşii”, Italia, Spania, China, Iran.
Acum însă suntem toți în izolare… mai mult sau mai puțin forțată. Nu suntem încă păziți de jandarmi, armată sau poliția locală, dar mă aştept să fim la un pas şi de acest scenariu. Nimic nu mi se mai pare imposibil, am început să mă obişnuiesc cu tot filmul ăsta SF.
Nu se mai vorbește despre altceva decât despre Covid-19, nu mai există alt tip de decese, nu se mai moare de cancer sau infarct, acum sfârșitul ne vine doar dintr-o singură direcție: noul coronavirus.
S-a uitat de alte tipuri de gripă, s-a uitat de stafilococi și de bacteria ucigașă piocianică, s-a uitat de acinetobacter și de alți viruşi sau bacili.
Să ieşi din casă a devenit o adevărată aventură. Cu toții suferim într-o mai mică sau o mai mare măsură din cauza sentimentului apăsător că suntem prizonieri în propriile noastre case. Dacă până mai ieri să stau în casă era o plăcere, deoarece mă refugiam în activitățile care îmi fac viața mai frumoasă, scriam, editam fotografii, citeam sau pictam, acum s-a schimbat totul. Înainte stăteam în casă pentru că voiam eu, acum e însă impus de autorități, astfel, acelaşi lucru care înainte te încânta, devine dintr-odată greu de acceptat. Aerul care se respiră e greu, mai ales daca îți arunci privirea pe fereastră. În jur doar nesiguranță, frică, uneori chiar panică în ochii celorlalți.
Dacă înainte vedeam pădurea şi minunatul peisaj montan, acum văd doar străzile goale. Parcă nu mai văd frumusețea naturii care mă înconjoară ca şi până acum câteva zile, nu s-a schimbat nimic din superbul peisaj, dar s-a schimbat ceva în mintea şi în sufletul meu. Văd detalii care înainte nu mă interesau iar lucrurile nu mai par a fi aceleaşi. Cum să rezişti într-un spațiu restrâns, să zicem într-un apartament cu două camere destul de îngust, având şi alți membri ai familiei pe lângă tine?
E foarte greu, într-adevăr. Iar când ieşi, doar pentru trei motive: cumpărături la cel mai apropiat magazin alimentar din zonă sau la farmacia de lângă casă, mers la serviciu (pentru cine nu lucrează de acasă) şi scos animalul de companie lângă bloc, pentru câteva minute.
Desigur, respectând normele, distanțele, precauțiile şi limitările impuse de lege. De azi nu mai putem părăsi nici propriul oraş. Oraşul meu e mai mult o comună, un sat mai mare, cu câteva străzi.
Însă azi trebuie să ies neaparat pentru a-mi cumpăra vitaminele, câteva fructe (sper să găsesc…), apă şi desigur pâine! Chiar daca am zis că voi încerca să fac pâine de casă, până la urmă n-am avut curajul să încerc, aşa că prefer s-o cumpăr. Sunt curioasă ce voi găsi în magazin. Ultima dată, acum două săptămâni, am fost împreună cu soțul meu în alt oraş, mai mare, la un supermarket mult mai aprovizionat, şi mi-am făcut cumpărăturile pentru 14 zile, umplând portbagajul maşinii.
Acum însă merg către farmacie. Azi a nins puțin, a fulguit aşa, ca de sfârşit de martie. E foarte aproape, în strada principală, dar eu o iau pe nişte străduțe ocolitoare, pentru a lungi puțin distanța şi pentru a nu mă întâlni cu nimeni. Nu sunt cazuri confirmate de Covid-19 în orăşelul meu montan, căci pe aici, printre pădurile seculare, până şi viruşii s-ar simți singuri. Nu ar avea terenul propice pentru o amplă expunere. Dar totuşi, mă simt ciudat.
Parcă nu mai cunosc cartierul meu. Doi câini stau şi aşteaptă la colțul străzii. Nu ştiu ce şi pe cine. Înainte mi-aş fi simțit inima bătând puțin mai repede, acum mă bucur să văd totuşi nişte ființe vii. Oricum, arată foarte plictisiți. Nu se mişcă, nu latră, nu mă urmăresc. Trec pe lângă ei.
Nimeni. Totul e pustiu, străzile sunt goale. Am ieşit la principală.
Nu fac bine doi paşi că maşina de poliție trece încet pe lângă mine. Mă simt privită şi simt că încetineşte. Am declarația la mine, completată şi semnată, în cazul în care mă vor opri. Nu se întâmplă asta, maşina trece pe lângă mine.
Privesc vitrina pizzeriei din principală. E închisă. Aş fi intrat să vorbesc cu proprietara localului, cu care m-am împrietenit de când locuiesc aici. O găseam în pizzerie înainte de perioada asta nenorocită şi mai schimbam două vorbe cu ea.
Toate magazinele sunt închise. Incredibil.
Mă simt ca şi cum aş fi încetat să trăiesc din data de 16 martie. Din acel moment, al decretării stării de urgență trăim toți altfel. Trăim mai puțin. Trăim incomplet şi oarecum suspendați în aer, aşteptând să se întâmple ceva favorabil, care să pună capăt acestei situații tensionate.
Fără rutina proprie ne simțim de-a dreptul bizar. Ceva ni s-a luat, ni s-a interzis. Senzația aia de libertate nu mai e, a dispărut. Înainte poate nu apreciam micile detalii insignifiante ale vieții noastre cotidiene, acum tot ce-mi doresc e să fie din nou ca mai-nainte.
Până şi faptul că tot strâng în mână folia aia în care am pus declarația printată mi se pare straniu, parcă mi-ar oferi un fel de certitudine, un dram de siguranță. Stupid. Pot ieşi din casă datorită ei! Parcă m-aş justifica în sinea mea pentru faptul că ies, făcându-mi tot felul de scenarii; cum voi fi oprită de poliție, cum voi începe să dau explicații ca în fața unor inchizitori medievali, sperând să fi completat corect foaia cea salvatoare. Am devenit patetică şi nu atât din frica pentru virus cât pentru faptul că am impresia că fac ceva ilegal!
Tocmai văd o vecină plimbându-şi câinele. O plimbare scurtă, poate de zece minute, un sfert de oră, dar atât de binefăcătoare! Altceva decât dusul gunoiului pe furiş, doar ca să-ți găseşti o scuză pentru a ieşi din casă… şi cât de mult mi-aş dori să fiu acum în locul ei, să plimb şi eu un cățel!
Chiar, de ce nu mi-am luat până acum un câine? Mi-ar fi prins bine în vremurile astea sumbre…
– Soțul e acasă? s-a întors fiul meu de câteva zile din străinătate, ar putea să stea de vorbă, să se cunoască, că doar suntem vecini.
Eu însă nu sunt prea convinsă, dar am de gând să fiu politicoasă până la capăt şi nici nu vreau să par speriată de temutul virus, invocându-l în discuție. Da, să trăieşti cu el în apropiere se poate, căci am înțeles că nu vom scăpa prea repede de acest flagel, dar nu să-l inviți şi-n casă! E prea de tot.
– Da, da, răspund eu, ne vom vedea, se vor întâlni cu siguranță, cum să nu, dar ştiți acum, cu toată nebunia asta…
Îi zâmbesc frumos, o salut şi trec repede mai departe. Toți sunt suspicioşi, eu de ce n-aş fi?
Nu, nu e cazul să se stea de vorbă nici măcar 5 minute în stradă. Mai bine evităm orice apropiere, fie ea şi la un metru distanță. Un salut politicos şi fugi mai departe.
Aş fi vrut s-o întreb cum se simte fiul, daca are vreo răceală, dacă tuşeşte, dar am renunțat. Unii sunt chiar inconştienți. Nu zic că-i neapărat bolnav sau purtător asimptomatic al virusului, oricum nu se întorsese dintr-o zonă de risc, dar deja nu mai poți fi sigur de nimic.
Da, nu mai poți avea încredere în nimeni. Cât de trist a devenit totul!
Mă dor urechile de la atâta linişte. Casele se zăresc tăcute şi întunecoase în vale. Parcă-i un oraş pustiu. Cumpăr repede ultima cutie de vitamina C de la farmacie, întreb de măşti de protecție şi de mănuşi… nu au nici una, nici alta. Perfect, mulțumesc şi ies. Voi comanda online ce am nevoie, la prețuri triple, din păcate. Neavând mască, mi-am înfăşurat în jurul gurii şi nasului o eşarfă neagră, prin care nici aerul nu prea intră. Simt că mă sufoc, noroc că încă nu e cald pe aici, la vară nu ştiu ce voi face.
La magazinul alimentar local, un minimarket, aceeaşi atmosferă apocaliptică, două vânzătoare îmbrăcate în costume de astronaut, cu nişte căşti de plastic, viziere, sau cum s-o fi numind…
Magazinul gol (niciun om, în afară de mine) şi plin (cu toate produsele alimentare posibile şi imposibile). Erau pline de lume magazinele în primele zile de după ordonanța de urgență, apoi oamenii şi-au cheltuit toți banii şi acum aşteaptă următorul salariu.
Ies cu două pungi pline, am mai luat câteva alimente esențiale care să ne ajungă o săptămână, în aşteptarea unor veşti mai bune, şi o pornesc agale spre casă.
Parcă aş trai o realitate absurdă, descrisă într-un roman de Kafka… Un război nevăzut cu un inamic invizibil. Se simte starea aceea de panică, de alertă, te înconjoară moartea şi liniştea, îți simți picioarele de plumb, când ai vrea de fapt să fugi spre casă, să te ascunzi.
Să te ascunzi de linişte, de pustiu, de străzile goale. Simți că faci parte dintr-un decor nefiresc, necunoscut, pe care nu l-ai mai trăit niciodată, poate doar ți l-ai imaginat, citind o carte sau vizionând un film.
Sunt necesare carantina pentru cei infectați cu Covid-19 şi distanțarea socială pentru toți ceilalți, obligați să ne izolăm în casele noastre. Dar e un paradox, noi nu suntem pregătiți pentru asta. Sau nu eram pregătiți. Izolare socială e un cuvânt prea greu pentru noi, e dureros, şi nu credeam că-l vom trăi vreodată personal. Acum însă ne obişnuim încet-încet cu absurdul situației.
Da, în vremuri de război sau în urma cataclismelor naturale, apropierea interumană a fost cheia înscrisă în codul nostru genetic, oamenii nu au putut fi niciodată îndepărtați unul de altul, dimpotrivă, în astfel de cazuri tragice şi excepționale au fost mai uniți ca oricând. Dar acum, contrar instinctului nostru firesc şi împotriva naturii nostre umane, experimentăm personal acest concept. Astfel studiile sociologice şi teoriile filosofice se prăbuşesc rând pe rând. Trebuie să uitam, se pare, pentru o perioadă, viziunea lui Aristotel, care afirma că omul este un “animal social”.
“Din toate acestea se vede… că omul este din natură o fiinţă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară. Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop.” (Aristotel).
Natalia Nc.
31.03.2020