Omul între rațiune și mister
-eseu filozofic-
Plecând de la ideea că rațiunea este acea enigmatică sursă de cunoaștere și revelare, descoperită de om, și, totodată, izvorâtă din arzătoarea lui dorință de a ști tot mai mult, am putea afirma că, mai presus de aceasta, gândirea cuprinde în esența ei un adevărat macro-cosmos, un univers în care se întretaie și alte noțiuni abstracte și în care suntem întâmpinați, în aceeași măsură și de opulență spirituală și de tenebroasele adâncuri ale răului.
Astfel, stânjeniți de întrebări și controverse, ne continuăm incursiunea, aflați mereu între adevăr și fața obscură a misticului; sau renunțăm încă de la începutul drumului, împotmoliți în impermeabilitatea acestei idei, și oscilând mereu în jurul ei, ajungem la pseudo-concluzia că e o noțiune ce s-a vidat de orice sens real ori a fost mereu un non-sens.
Desigur, ca și alte concepte abstracte la a căror bază stau, în general, teoriile relativiste, constatăm că rațiunea este atemporală, nelimitată, fără început și sfârșit, ce a izvorât din ceva indefinibil și se scurge spre un “altceva” necunoscut.
Dar pentru că și aceste supoziții stau sub dublul semn al interdicției de a fi cunoscute și sub umbra celui mai profund mister, nu pot fi considerate concludente. Deoarece substanța acestor termeni nu poate fi relevată prin cuvinte, este puțin probabil să dea naștere la certitudini, ci eventual, la alte contradicții.
Oscilând între ceea ce știm cu adevărat și ceea ce doar presupunem, putem spune că, totuși, gândirea nu e un teren arid, lipsit de sens și în care întâlnim o lume invulnerabilă.
Fără îndoială, și acești termeni abstracți, cu toate că sunt desprinși de sfera concretului, nu sunt inaccesibili sau ireali, ci au viața lor proprie, sunt niște cuvinte vii, care constituie o legătură indistructibilă între sensul vieții și sensul de a fi o ființă rațională.
Iar dacă afirmăm că omul a fost acela care a modelat gândirea, acel sâmbure de lumină ce i-a fost dăruit în formă brută iar el l-a crescut și cultivat, luptând pentru ea cu forțe oarbe și dezlănțuite, atunci aura de mister ce definește rațiunea își risipește întunericul iar, în final, gândirea apare ca o caracteristică esențială atribuită doar lui, strălucitoare și profundă.
Gândirea ar putea fi încadrată într-o amplă serie de epoci sau perioade și s-ar putea deplasa pe două planuri paralele: planul teoriei evoluționiste și cel al mitologiilor creștine și grecești.
Limitându-ne la al doilea chenar, rațiunea e privită ca întruchipare materială a zeiței Atena și a bufniței sale înțelepte, sau, continuând pe planul mitologic, o vedem oglindită în fructul oprit din Grădina Edenului.
Observăm că dintr-un termen abstract, gândirea se metamorfozează într-o entitate materială însuflețită, reală, dar spirituală și simbolică, privită în numeroase ipostaze – aceste concretizări fiind menite să ne ofere o viziune panoramică asupra conceptului, însă nicidecum una abisală.
Și indiferent dacă omul, atras de covârșitoarea forță pe care o emană misterul, nu face altceva decât să îl nuanțeze, să-l intensifice, sau dacă, dimpotrivă, se desprinde de acea tentă mistică, în ambele cazuri el devine invincibil prin gândire.
Iar asta, în pofida faptului că istoria ne-a arătat, nu o dată, că o civilizație ajunsă la apogeu sau la stadiul unei ascensiuni superioare, a fost înfrântă în evoluția ei de forțe ostile.