Întunericul în care trăim (2)
Sincer, zilele astea nu prea am avut chef de vorbă, nu prea am avut chef de nimic.
M-am cufundat în tot felul de activități și lecturi, doar pentru a-mi ține mintea ocupată și a-mi restabili echilibrul interior. Pentru cei care ies în fiecare zi din casă pentru a merge la job, și sunt înconjurați tot timpul de colegi, de lume, e mult mai simplu. Dar când ești în casă și auzi mereu vești proaste, le procesezi mult mai repede dar e mai dificil să le filtrezi și apoi, să le uiți.
Te tot gândești la ele, cât e ziua de lungă, îți bâzâie prin cap ca niște țânțari nesuferiți.
Am mai remarcat și faptul că în ultimul timp am devenit mult mai anxioasă, sunt îngrijorată uneori fără motiv, mă gândesc la tot felul de scenarii apocaliptice, asta, poate, și pentru că am o imaginație bogată; da, nu mai sunt ca în tinerețe.
Mi-e tare dor de mine.
Sau poate nu e o criză reală și propriu-zisă. E doar o incertitudine ce planează permanent în aer.
E prea multă ură și dezbinare în jurul nostru și asta ne afectează.
Nu e vorba, în cazul meu, despre imaginea femeii moderne, de carieră, copleșită de responsabilități, și la job și acasă, care resimte din plin presiunea socială și descoperă, în pragul vârstei de 50 de ani, că, de fapt, a trăit ca și cum altcineva ar fi trăit-o pe ea, că a devenit un fel de robot, renunțând la eu-l său interior, la planurile și visele pe care și le făcea cândva…
Am înțeles că există o fereastră de vulnerabilitate între două etape existențiale, între două vârste, între două praguri. Iar perioada cuprinsă între 40 și 50 de ani cred că e cea mai dificilă, mai ales când trăiești înconjurat de o asemenea suferință și nedreptate, și te întrebi dacă mai apuci ziua de mâine. Da, au fost vremuri mult mai grele și întunecate, războaie, foamete, sărăcie, masacre, însă nu le-am trăit eu. Tocmai de aceea sunt atât de afectată.
Mă bucur de un singur lucru – că nu am copii. Suferința se va sfârși odată cu mine, n-o voi transmite mai departe, ca pe o boală ereditară, pentru că n-aș putea îndura să-mi văd copiii nefericiți și afectați de vremurile pe care le trăim acum, care vor deveni, poate, în viitor, tot mai îngrozitoare.
Îmi aduc aminte de tinerețea mea de metalistă convinsă, cât putea fi de fain totul! Era o mare stare de spirit, se punea suflet în orice…
Ani în care socializam și ieșeam tot timpul cu amicii. Vorbeam mult între noi și petreceam ore și ore ascultând muzică.
Zilele astea am început să mai ascult vechituri, căci m-au năpădit amintirile, dar și noutăți 2021-2022; Shape of Despair – Return to the Void, Tribulation (Where the Gloom Becomes Sound & The Dhampir), At the Gates (The Nightmare of Being), Swallow The Sun (Moonflowers), Insomnium (Argent Moon) și multe altele… Crematory cu al său nou Inglorious Darkness, Dwell In Doom cu albumul Shadows Deepen Day is Done și Amon Amarth (The Great Heathen Army)…
Da, aveam puțin, dar în același timp, mult. Visam cu ochii deschiși și aveam atâtea aspirații, atâtea idealuri. Iar când lucrurile făcute discret sau pe ascuns ne ieșeau așa cum voiam noi, erau considerate mari realizări. Nu ne expuneam pe atunci nicăieri, nimeni nu știa de existența noastră, decât dacă apăream prin ziare. Despre mine cunoscuții știau că scriu versuri pentru că le publicam în ziarul local și în diverse reviste de literatură naționale. Dar prea puțini știau… colegii de clasă, unii profesori, prietenii apropiați și rudele. Nu a fost nevoie să arătăm lumii întregi pe Facebook sau Instagram pasiunile noastre, mâncărurile preferate, petrecerile de sărbători, care se țineau la noi acasă, sau nopțile de vară petrecute împreună.
Eram cu adevărat liberi; acum suntem sclavii rețelelor sociale. Dacă ai un telefon mobil, păi trebuie neapărat să surprindă tot ce vezi, tot ce faci și tot ce mănânci, altfel nu ești cool.
Totul a devenit public, chiar și ceea ce ar trebui să rămână cel mai intim și privat.
Nu pot decât să mă felicit că mi-am închis toate conturile, în afară de Fragrantica.
Pe Youtube toți își expun viața privată, produsele consumate, cumpărăturile făcute, nașterile și decesele, își expun copiii nou-născuți și anii în care aceștia cresc… primii dinți, primii pași, primele cuvinte. Totul e expus, totul e judecat de alții, totul e trecut prin filtrul rece ca un cuțit al “like”-urilor, criticilor și “hate-ului” public.
Suntem sufocați de “specialiștii de cafenea” și de “filosofii de facebook”. Genul de oameni care critică tot ce nu înțeleg ori e diferit de opinia lor.
Sau, mă rog, genul care știe multe, dar, de fapt, nu se pricepe la nimic concret.
Trăim niște vremuri foarte urâte, dar nu ne dăm seama de asta. Majoritatea consideră că așa trebuie să fie, de fapt, că asta e normalitatea.
Și, da, parcă mă bucur tot mai mult că nu am adus copii în această lume. Copiii sunt atât de dulci și frumoși, dar ai altora, nu ai mei… Mulți oameni (majoritatea) cred că cel mai important scop al căsătoriei este procrearea, că a avea copii este sensul vieții… că nu poți avea o căsnicie fericită fără copii, dar eu nu consider că e așa. Poate am vrut și nu s-a putut, dar în fiecare rău e ascuns un bine. Fiecare dintre noi este destinat pentru lucruri diferite, nu neapărat să se înmulțească, și oricum, vor continua specia și fără contribuția mea.
Cu fiece zi îmi place tot mai puțin ceea ce văd în jurul meu. Omenirea se afundă tot mai mult în haos, din punct de vedere geopolitic, economic dar și din perspectiva schimbărilor climatice.
În acești ultimi doi ani am auzit și citit atâtea afirmații contradictorii, și atâtea mistere de neelucidat mi-au făcut mintea varză, încât am fost nevoită să mă îndepărtez de toate rețelele sociale și să-mi închid toate conturile pe care le mai aveam deschise.
Iar, în final, iată, am trecut și eu prin “boala secolului”, care a durat o săptămână și a fost, într-adevăr, cruntă.
Ce va urma, nimeni nu știe.