Orașe-fantomă și oameni fără trecut
Ecclesiastul 1: “Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.”
Am obosit să văd atâta ură și răutate în jur. Atâta nepăsare.
Mai bine mă refugiez în explorarea caselor părăsite și a orașelor-fantomă, căci liniștea și pacea pe care mi-o oferă astfel de locuri e neprețuită, nu poate fi înlocuită cu nimic.
Sunt o ciudată, recunosc, dar momentan lucrez la primul meu roman (lucrez la două în paralel, volumul de versuri este deja terminat de un an și așteaptă publicarea), care va trata tocmai acest subiect. Așa că puțină documentare “pe teren” nu strică. Voi merge departe de casă? Nu, doar la o aruncătură de băț, cum s-ar zice. Am în jurul casei mele cel puțin cinci case abandonate.
Plecând de la cuvintele de început, culese din Ecclesiastul 1, am cugetat profund la ceea ce lipsește, de fapt, din viața multora. Lipsește trecutul. Oamenii sunt prea concentrați pe prezent și viitor, prea prinși în hățișul grijilor cotidiene și al profitului material, prea superficiali, încât uită multe detalii din trecut. Aici s-ar putea adăuga și un alt vechi proverb, care nu știu de unde provine dar pe care l-am reținut, și care zice cam așa: “Când Cel Sucit va face un lucru drept, acesta va ieși sucit.”
Așadar, nu încerca să fii altcineva sau altceva decât ceea ce ești de fapt, căci lucrurile vor ieși mereu la fel, oricât ți-ai da tu silința să fie altfel. Nu e vorba de destin, ci de esența ființei, de un fel de amprentă personală ce-o purtăm în noi, la fel ca ADN-ul. Și nu mă refer că nu ne putem autoeduca sau crește spiritual, că nu ne putem schimba în bine sau nu putem evolua, însă baza va fi mereu aceeași. Ca atunci când îți faci o operație estetică, pentru că ai fața deformată din naștere, devii deodată arătos, primești zeci de complimente, dar când vei avea un copil, acesta va semăna cu tine, cel care ai fost, moștenindu-ți defectele fizice. Într-un fel sau altul, ne învârtim într-un cerc existențial din care nu există cale de scăpare, nu ai cum să fugi de propriul tău Eu.
Asta e filosofia mea de viață. Am încercat, de-a lungul vieții, să schimb multe lucruri în bine, dar ele rămâneau mereu așa cum au fost create inițial. Nu voiau să fie altfel. Nu puteau fi altfel. Funcționau pentru un timp scurt în noua lor formă, după care totul devenea ca la început. Și atunci, de ce atâta chin? Pentru că vrei să schimbi Imuabilul? Nu, eu am renunțat să mai schimb ceva. Am obosit să îmbunătățesc, să perfecționez totul. Și-apoi perfecțiunea e o iluzie. O utopie.
Așa și în cazul caselor abandonate. Aici au trăit, de lungul veacurilor, familii numeroase.
Copiii, însă, crescând, au vrut ceva mai bun, mai mare, mai nou. Și-au abandonat bătrânele locuințe, construind altele noi, care nu sunt cu nimic mai bune sau mai frumoase decât acestea vechi, despre care vă vorbesc. Am văzut casele lor noi, am fost în ele și nu mi-au plăcut. Mai mari, mai moderne, cu alte facilități în interior, poate chiar cu o mică curte și cu garaj sub casă… Dar banale. Nu mai luminoase, nu mai pline de căldură și nicidecum mai frumoase. Astfel, casele vechi nu și-au pierdut magia, chiar dacă au fost uitate și abandonate. Trăiesc printre ele zilnic, am învățat să le iubesc și să le respect.
Sunt locuri care par, într-adevăr, pierdute în timpuri imemoriale. Învăluite în tăcere și într-un peisaj ciudat, chiar sinistru. Oprit în timp, ca un ceas stricat, și neputincios ca un bătrân ce a pierdut tot ce-a agonisit în viață, mai puțin memoria și amintirile. Acelea au rămas la fel de vii ca lacrimile mele.
Cartierul meu e dezolant? Nu, n-aș zice asta, e doar dintr-o altă lume, desprins dintr-o altă realitate, pe care puțini o înțeleg.
Multe case au rămas deschise și vandalizate, mai găsești câte o fotografie de demult, aruncată pe podea, îngropată în colb și gunoaie, câte-un tablou cu un portret de familie, cu sticla spartă și rama ruptă. Sau câte o dantelă scumpă, lucrată cu grijă și cu modele complicate, care zace acum murdară, aruncată pe jos.
Atâtea amintiri se duc cu oamenii care-au trăit aici, cândva! Amintiri pe care le-au luat cu ei, atunci când au plecat spre alte zări și orizonturi. Toate, călcate în picioare de oameni fără adăpost, de hoți care căutau lucruri de valoare, mobilă veche și alte obiecte de preț.
Și cam așa sunt toate centrele istorice siciliene, chiar și în Palermo sau Catania vei vedea ruine și degradare. Aș putea spune că centrul istoric unde locuiesc eu arată chiar bine, în comparație cu altele. Tocmai de aceea, de curând au introdus un proiect care se cheamă: Case la un 1 euro.
Încearcă să atragă cumpărători străini, care vor veni să refacă casele, iar centrele istorice să renască datorită lor. Însă e o capcană. Eu am evitat să intru în acest program, care începuse aici exact în anul în care mi-am cumpărat eu casa. Și bine am făcut. Trebuie să investești în acea casă de un 1 euro mult mai mulți bani, în final, decât a fost prețul casei mele.
Interiorul insulei e din ce în ce mai mult strivit de indolență și uitare. Da, uitarea e fenomenul cel mai nociv în cazul unui mic orășel, cum e al meu, sau al unui sat, căci marginalizat de către autorități și uitat de foștii lui locuitori, acum călători spre alte meleaguri mai bogate, nu are nicio șansă să supraviețuiască.
Cum s-a întâmplat această tragedie? Simplu, prin indiferență și corupție.
Serviciile oferite populației, care asigurau cândva vitala funcționalitate a întregului teritoriu, acum păreau tot mai departe, rămâneau doar palide urme ale unei vieți animate, în care statul sărea în ajutorul comunităților. Spitalele și băncile se închideau, agențiile de turism, firmele sau diversele filiale dispăreau, școlile își închideau porțile iar puținii copii rămași erau nevoiți să parcurgă zeci și chiar sute de kilometri, în unele cazuri, pentru a ajunge la alte școli, aflate în alte orașe mai importante. Magazinele erau tot mai puține; la fel și barurile, hotelurile și restaurantele, care ar fi putut să găzduiască zeci de turiști, acum erau închise.
Astfel lumea devenea tot mai săracă, locurile de muncă se împuținau iar oamenii își abandonau casele, plecând spre alte țări sau orașe mai mari.
Un fenomen migrator nedrept, care nu permitea legăturilor familiale să reziste în timp; familiile se fărâmițau și își pierdeau esența, nucleul acela unic etno-cultural, menit să se dezintegreze în fața realității și a noile condiții precare de viață.
Dar casele rămase în urmă, acum erau pustii și la fel de frumoase. Nu meritau soarta asta. Sunt minunate, de piatră, frumos și îngrijit construite, într-un stil unic și uitat, căci acum se construiește în alt mod, cu alte materiale și cu alte tehnici moderne.
Urcând pe străduțele ce șerpuiesc în centrul istoric, alcătuind un fel de labirint, admir florile delicate din balcoanele cu iz medieval. Casele părăsite au, încă, în balcoane și pe terase, cactuși și alte plante exotice pline de flori, care cresc sălbatic, luxuriant.
Însă cum e posibil ca acele plante să reziste singure, după zeci și zeci de ani de când casele fuseseră abandonate? Sau poate există un spirit al plantelor, care le îngrijește în lipsa stăpânilor casei? Am zâmbit la gândul ăsta. Poate întrebarea sună pueril, chiar stupid, dar e uimitor!
E posibil ca natura să învingă veșnicia acelor ziduri grele de piatră gălbuie și să creeze astfel de minunății, protejându-le într-un mod necunoscut, făcându-le să dăinuie în singurătate, în pofida timpului ce curge nemilos…
Aici sunt îngropate mistere și întrebări cărora nimeni nu le-ar putea da vreun răspuns, vreodată.
Voi încheia cu o imagine sugestivă, pe care am văzut-o cândva pe internet: în anul 2006, un grup mare de prieteni, în anul 2012, un grup de amici mai restrâns, în 2015 un singur cuplu de amici, iar în 2020 o plantă. Eu voi înlocui mental acea plantă cu imaginea unei case.
Îmi dă, cu adevărat, o stare de bine.