“O privire spre trecut” continuă azi, cu o nouă postare și alte detalii despre familia mea.
Așa cum spuneam, din pricina comuniștilor, străbunicii mei au pierdut absolut tot ce-au agonisit în anii aceia grei, de trudă, de când se stabiliseră în zona Dobrogei. Și atunci a început un alt exod.
Și-au vândut casa la preț de nimic, o casă frumoasă, îngrijită, din cărămidă, nu chirpici, și-au plecat spre Ardeal. O parte din familia bunicii s-a stabilit la Sibiu și Alba, iar alta s-a dus mai sus, către județul Bistrița-Năsăud.
Acolo bunica l-a cunoscut pe bunicul la o sărbătoare sătească și s-a căsătorit cu el; și tot acolo au locuit mai bine de 50 de ani.
Despre bunicul matern voi începe să vorbesc chiar acum, căci și despre el sunt câteva lucruri interesante de spus.
Familia lui provenea din același loc de multe, foarte multe generații.
Dacă despre bunica nu sunt sigură că avea sânge pur românesc, în cazul lui lucrurile stau altfel.
N-au migrat, au fost ardeleni, țărani bogați, nu boieri, dar la care lucrau diverși oameni cu ziua, mai ales în perioada recoltării, căci își puteau permite să-i plătească; aveau vii, livezi întinse, păduri, de pământ nu mai vorbesc.
Străbunicul meu, Nistor, vreme de câțiva ani, fusese plecat în America, unde a lucrat la căile ferate și s-a întors bogat, cumpărându-și mult pământ.
Un singur fapt bizar, care nu-mi dă pace, e legat de mama sa, stră-străbunica Ioana.
S-a spus despre ea că era singura femeie din familie care fuma. Și nu fuma orice, ci pipă. Când ieșea pe prispa casei, lumea o tot vedea cu pipa în gură. Un amănunt destul de ciudat, zic eu. De ce?
Am studiat aspectul “țărăncii care fuma pipă”… țărancă de la noi.
Am căutat pe net tot ce era posibil… în literatură, în fotografii foarte vechi, în picturi… O săptămâna mi-a luat.
M-am axat și pe lucrările unor mari artiști de la noi, Octav Băncilă (1872 – 1944), Endre Kőváry (1832–1918), Apostol Manciulescu (1887 – 1962) și Ludovic Bassarab (1868–1933).
Nu există menționat nicăieri o femeie de la țară, o româncă, care să fumeze pipă. Da, țărani fumând pipă existau, bărbați. Dar o femeie, nu cred. Oricum la noi, la români, obiceiul fumatului era condamnabil, văzut ca o ispită ce venea de la Diavol, așa cum am găsit și în articolul din Adevărul. Iar femeile de la țară erau foarte credincioase, în acele timpuri, și mai ales, superstițioase.
În schimb, am găsit “țigancă fumând pipă”, “florăreasa cu pipă”… etc. Se pot găsi pe Google diverse linkuri și o mulțime de imagini.
Apoi am descoperit pe net o veche ilustrată din anii 1916, cu o bătrână din Franța, care fuma. Părea îngrijită și avea tenul alb.
Așadar, acest viciu nu are nimic în comun cu etnia. Poate stră-străbunica Ioana a fost, într-adevăr, româncă, dar una mai… nonconformistă. Doar fiul său a plecat la început de secol XX în America, nu? Erau o familie mai neobișnuită pentru vremurile acelea, se pare, chiar daca erau țărani, aveau cultură, cât de cât, și varii cunoștinte în diverse domenii, nu erau oameni fară carte. Din câte știu, noi nu am avut analfabeți în familie. Toți aveau cel puțin 4 clase, știau să scrie, să citească și să socotească.
Astfel, am lămurit, oarecum, originile străbunilor din partea mamei.
Cum stau lucrurile din partea tatei? Mult mai simplu.
Câțiva strămoși de-ai lui, din părțile Sibiului, s-au stabilit în Constanța, acolo unde s-a născut și el. Din câte știu, au fost români curați, dobrogeni și ardeleni.
Unde s-au cunoscut mama și tata?
La mare, desigur, pe litoral. Bunica mai avea, încă, rude rămase prin Constanța și Cernavodă, pe care le vizita vara. Când bunicii mei erau mai tineri, mergeau în fiecare an la mare. Prima dată cu mama, apoi cu mine. Deși stăteam la hotel, ca să nu incomodăm pe nimeni și să avem libertatea noastră, eu mă simțeam acolo ca acasă.
De ce nu a rămas mama acolo, la Constanța și s-au mutat în Ardeal? Pentru că familia mamei mele era mai înstărită și tânărul cuplu avea posibilități profesionale și financiare mai mari.
Apoi am apărut eu.
Care am aflat toate astea, și multe altele, dar pe care nu le voi scrie în acest articol, căci s-ar lungi prea mult.
În familia mea s-au întâmplat și tragedii bizare, care nu au avut o explicație logică, ca un fel de blestem ancestral ce i-a urmărit pe mulți membri. Multe rude de ale mele, mai apropiate sau mai îndepărtate au avut parte de decese stranii, inexplicabile.
Nu știu mai multe detalii despre arborele meu genealogic, dar atât cât știu, mă ajută să-mi fac o idee despre trecutul strămoșilor mei și să le cinstesc și mai mult memoria.