Cel mai important e să rămâi în viață
Se pare că cel mai important e să rămâi în viață, cam asta e concluzia la care am ajuns în ultimele zile. Și să nu te oprești să trăiești, să continui să speri, oricât de triste ar fi evenimentele.
Rănile, poate, nu se vor închide niciodată, iar coșmarele nu vor dispărea prea curând, însă curajul multora dintre noi se va vedea tocmai în această voință de a trăi și de a continua lupta cotidiană, cu fricile și greutățile de zi cu zi – mă refer la oamenii de rând, care nu vor fi menționați ca eroi în lupte, dar vor fi niște eroi anonimi, neștiuți de nimeni, cei care vor perpetua viața și dorința de a trăi.
Există povestiri antice sau povestiri recente, povestiri vechi și noi, sau altele, care nici nu pot fi, măcar, plasate într-un timp sau spațiu precis, ce vin de departe și vorbesc, parcă, despre aceleași lucruri și fapte oribile. Crime nedrepte, șocante și abuzuri ale căror victime sunt cei slabi, care nu se pot apăra. Povestiri în care se schimbă scenariul, însă nu și acțiunile sau reacțiile celor din jur. Istorisiri, mituri, memorii și relatări. Mereu altele, dar mereu la fel.
Am putea vorbi în aceste zile și despre halucinația hipnagogică în somn, și despre pavor nocturnus, pe care mulți le-au experimentat, din cauza groazei trăite în ultimul timp. Dacă dorința “marelui eliberator” a fost de a provoca întuneric, teamă, teroare și haos, atunci intenția malefică se pare că i-a reușit pe deplin.
Eu am visat azi-noapte că rușii vor folosi arme nucleare în Ucraina. Având în vedere că a fost noaptea de Florii și Paștele catolic, cred că e un vis cu o anumită importanță și are o semnificație. Altfel nu-mi explic de ce aș fi visat așa ceva.
Se făcea că m-am trezit la ușa casei cu o fostă colegă (la care nu m-am gândit de foarte mult timp), al cărei frate era militar (pe vremea aceea, prin anul 1996, dacă nu mă înșel). N-am fost niciodată prietene sau apropiate, dar o admiram pentru că era o fată foarte frumoasă și înaltă, ca un fotomodel. Și această colegă, căreia nu-i voi spune numele, era disperată și plângea. M-a îmbrățișat, spunându-mi că va începe al treilea război mondial, că rușii au dat cu nucleare în Ucraina și să ne pregătim pentru ce va urma. Nu mai știu nimic despre ea, nu știu dacă mai trăiește sau nu…
Am alergat la soțul meu și i-am comunicat vestea plângând. Și aici se termină visul meu.
M-am trezit cu un cârcel teribil la picior, aveam o durere oribilă, pe care o mai simt și acum. Nu a fost un coșmar prin prisma imaginilor văzute, ci a sentimentelor trăite, a emoției și a durerii profunde, pe care le-am simțit în vis.
Ca de obicei, visele sunt singura mea alinare, unicul meu refugiu în aceste momente dramatice. Datorită lor pot face lucruri minunate, pot călători oriunde și pot avea experiențe ireal de reale! Să te împrietenești cu cineva și să ai o mulțime de aventuri, iar când te trezești sa constați că nimic nu a fost real… Și atunci începe să ți se facă dor de prietena din vis. Dar cel puțin m-am bucurat de tot ce mi-a oferit visul, am putut fi fericită măcar în somn. Sursa mea onirică de fericire. Poate dac-aș fi indiferentă și m-aș gândi doar la propria-mi persoană, nu mi-ar păsa de ororile care se întâmplă în lume. Însă eu nu pot fi așa.
Nu știu ce va fi. Nimeni nu știe. Nu știu spre ce ne îndreptăm…
Dar să rămâi în viață este cel mai important lucru! Conflictul nu pare să aibă o rezolvare prea rapidă, ba mai mult, se aude că situația va escalada și se va agrava.
Astfel, între Covid și război mai avem timp să mergem și la o “festă” religioasă. Aici in Sicilia au început procesiunile pascale și atmosfera este, într-adevăr, magică.
Procesiunea în sine este, într-adevăr, un moment remarcant și spectaculos. A început joi seară, a continuat toată ziua de vineri, de dimineață, când m-am trezit în sunet asurzitor de trâmbițe și tobe, iar vineri spre seară străduțele strâmte din centrul istoric au devenit din ce în ce mai animate, mai aglomerate, până când atmosfera m-a convins să mă îmbrac repede și să ies din casă în grabă, pentru a participa și eu la final de procesiune.
Totul s-a încheiat în jurul orei 23,30.
Mi-am dăruit un strop de liniște și fericire spirituală, însoțite de acel sentiment că nu suntem singuri, că există forța unei comunități care ne înconjoară, că împreună suntem mai puternici, mai uniți în fața suferințelor, în fața destinului. Chiar dacă anul ăsta va fi un Paște însângerat…