Mulțumesc Cerului pentru o nouă zi
Unde se duc oamenii când nu mai sunt? Unii devin personaje într-o carte, alții nici măcar atât… dispar, pur și simplu, de parcă n-ar fi fost niciodată.
Azi am plâns, lipită de un perete al casei, ca și cum aș fi ținut capul pe umărul unui foarte bun prieten. Peretele era rece, iar lacrimile fierbinți, dar atât de eliberatoare…
Încerc să nu mă mai gândesc la dictatori nebuni, la tirani însetați de sânge, la cruzime și dorință abjectă de expansiune. Vreau să uit și de noua variantă a virusului, așa-numita Omicron 2, care e în plină desfășurare, și ne atacă la fel de parșiv, ca rușii, în miez de noapte…
Să văd dacă pot s-o lungesc cu doza a treia până în iunie, poate se întâmplă vreun miracol și scap, ca să n-o mai fac. Când am trecut în Sicilia, am preferat testul rapid, făcut la o farmacie din Villa San Giovanni, ca să putem urca pe feribot. Și nici nu a fost atât de groaznic cum spun unii.
În Italia s-a trecut deja la doza 4. Mi se pare prea de tot, deja devii un robot, fără imunitate personală, iar vaccinul, dacă nu te omoară, te slăbește totuși, foarte mult. Eu încă mă simt foarte slăbită, obosesc foarte tare.
Dar, cel puțin în Sicilia, mai uit de toate problemele astea, mă simt mai protejată și mai izolată, în același timp. Oricum, aici am trei balcoane și o terasă la ultimul etaj, de unde se vede jumătate din Sicilia; văd până și Marea Mediterană, din zona Agrigento, așa că mă simt aproape de natură chiar și atunci când stau în casă.
Noaptea este fascinant… când toate luminile micilor sate din zonă pâlpâie în întuneric.
Se văd și luminile portului, în depărtare, uneori se vede marea licărind, și se văd în zare toate orășelele din provincia Caltanissetta, de sus, din terasă, de la 800 m altitudine.
Însă e o plăcere să faci și câte o scurtă plimbare, mai ales dimineața, când aerul e pur și curat, ca de cristal, și vânzătorul ambulant de fructe și legume trece pe toate străduțele anticului meu cartier, strigându-și marfa.
Așa că mi-am reînceput activitățile zilnice și ies în fiecare zi din casă. Așa mi-am propus, trebuie să-mi găsesc tot timpul ceva de făcut, în afară de scris și de treburile casnice, care se fac în interior. Am noroc că e foarte mare casa și mereu îmi găsesc ceva de lucru, iar urcatul non-stop pe scările interioare nu poate fi decât un fapt îmbucurător.
Întotdeauna mă întorc cu 5-6 kg în minus din Sicilia, deoarece aici mănânc mai puține grăsimi și mai puțină pâine (nu mai am smântâna aceea groasă, acrișoară, de la noi, nu mai am brânza untoasă și sărată de burduf, ce să mai zic de afumături sau alte produse tradiționale românești). Chiar dacă mi-am cumpărat un aparat de pâine Tefal, tot nu e pâinea din România, aceea ușoară, pufoasă, delicioasă, din făină albă. Aici pâinea e foarte densă, făcută din grâu dur, mai gălbuie la culoare, cu coaja tare și groasă. Are un gust deosebit, foarte plăcut, dar nu e pâinea cu care sunt eu obișnuită. Cu toate că anii petrecuți în Sicilia ar fi în total 8, am rămas fixată pe niște produse românești la care renunț cu greu cât sunt aici, și tot pâinea din România, albă, moale, pufoasă, rămâne preferata mea.
Azi am fost vizitată de rândunele. Vreo trei, gălăgioase și neliniștite, care s-au așezat pe sârma de rufe de la balconul dormitorului. Sunt atât de frumoase, cu codița lor despicată… Îmi place să le privesc… și știu că mă văd și ele, mă simt, și poate tocmai de-asta sunt atât de agitate…
De acum vor veni zilnic. Mierlele nu își mai fac atât de mult simțită prezența, deși sunt și ele vecinele mele. Încă nu am văzut lilieci și geco. Cred că prin aprilie-mai îi voi întâlni și pe aceia.
Signora Tita iese din ce în mai puțin pe balcon și nu prea mai am cu cine să vorbesc. Are 88 de ani și încă se ține bine, dar cu toate astea, vârsta își spune cuvântul. Mi se pare cam slăbită și un pic mai tristă. Acum câteva zile am văzut-o întinzând niște cearșafuri albe, imaculate, care miroseau incredibil de bine, a curat și a flori. Am ieșit pe balconul de la străduța principală și am salutat-o. Mi-e tare dragă și vorbesc cu ea despre virus, despre război, despre familiile noastre, despre cumpărăturile de zi cu zi, despre ce gătesc la prânz; vorbesc cu ea despre multe și mă bucur să văd că-i sănătoasă. Sper s-o mai ducă încă vreo cinci ani, cel puțin…
Îmi e frică s-o pierd și pe ea, chiar nu aș mai avea cu cine să vorbesc. Nu e nimeni prin jur cu care să discut direct de la balcon, deși am câțiva străini, care au cumpărat case la “un euro”.
Casele la 1 euro, nu costă, de fapt, un euro și arată destul de jalnic, unele nu sunt deloc locuibile. E un proiect în Italia, prin care, chipurile, casele se dăruiesc. În final, însă, dacă semnezi contractul acela cu primăriile, restructurarea unei astfel de case te poate costa și 60.000 de euro. Firmele locale de construcții și amenajări interioare au prețuri foarte mari.
A mea nu se încadrează în acea categorie și nu pot fi decât fericită și mulțumită de alegerea mea. E, într-adevăr, puțin umedă la etajele inferioare, cele săpate în stâncă, cu o latură sub stradă (în italiană s-ar numi “piani seminterrati sottostrada”, în română cred, un fel de demisol, dar e oarecum impropriu spus.)
Dar cu toate astea nu e o umezeală care să genereze mucegai, sunt câțiva pereți mai reci, căci e foarte răcoare acolo, sub pământ, mai ales vara, când nu poți sta afară din cauza caniculei, și chiar îți dorești să locuiești la cele două etaje subterane. Am și zis de multe ori, casa mea e un fel de cetate, un fel de buncăr de piatră. Când am cumpărat-o, mi s-a spus că a apărut pentru prima dată în acte ca fiind construită înainte de 1930.
La recensământ, însă, am aflat că ar fi fost construită cu mult înainte de 1800. S-a pierdut șirul anilor, care au trecut peste centrul istoric din orășelul meu.
Nu se știe, însă, cine au fost proprietarii anteriori, ultimul cunoscut, și care apare în acte, fiind cel care a vândut casa în anul 1976, anul nașterii mele, bătrânului Michele, capul familiei de la care am cumpărat-o eu.
Mi s-a spus că acesta a găsit casa în condiții foarte proaste și a renovat-o total. Înainte, la parterul casei, care se înalță pe verticală ca un autentic turn de piatră de 120 mp, se pare că era un staul pentru animale, probabil cai sau asini, căci acolo își țineau oamenii animalele, în centrele istorice, ei locuind la etajele superioare.
Acum la parter e un mini-apartament, cu o cameră și baie proprie, sau “garsoniera”, cum îi spun eu, care va trebui renovată în timp, totul e perfect funcțional dar sunt instalații sanitare vechi, care ar trebui schimbate.
Important e să țin totul curat și aerisit. Mobila nu e nouă, dar am amenajat mai modern prima cameră, cea de la intrare. Stilul e eclectic, la fel ca și în locuința din România, căci, deși îmi place minimalismul, prin simplitatea lui și spațiul pe care ți-l oferă, atât fizic, cât și vizual, nu pot renunța la obiectele vechi. Încerc să le introduc în decorul casei, într-un mod care să nu deranjeze printr-un stil prea încărcat, prea sufocant. Fac diverse combinații între nou și vechi, între modern și rustic… care să nu alunece însă, spre kitsch.
Însă momentan nu am de gând să fac mari schimbări prin casă.
Nu sunt vremurile propice pentru a mă gândi la investiții și renovări. Se pot face planuri, se poate visa, dar nu e momentul optim pentru a acționa concret.
Nici nu m-aș putea concentra la asta, acum, când orașe întregi sunt distruse de bombele acelor barbari oribili. Aștept să treacă războiul ăsta absurd, din care simt că facem și noi parte, într-un fel sau altul. Vom avea mult de suferit pe plan economic, financiar, așa că nu voi face, încă, un astfel de pas. Mai aștept, poate se va îndrepta ceva, poate vor reveni lucrurile la normal, deși sunt slabe speranțe.
Acum pot doar să mă bucur că mă trezesc la viață într-o nouă zi. Dimineața ies în terasă să-mi beau cafeaua și pot doar să mulțumesc Universului pentru această oportunitate.
Îmi spun cât de recunoscătoare sunt că trăiesc, și cât de mult iubesc viața, așa cum este ea, și cât mă bucur să mai pot vedea frumusețile lumii în care, încă, trăim…