Din nou în Sicilia
Sunt deja de ceva timp acasă, în Sicilia, dar am ieșit rar, poate și din cauza frigului de aici (oarecum nefiresc în această perioadă), a ploilor zilnice, dar, ca să fiu sinceră, cel mai important motiv a fost lipsa totală de chef.
Așa că am ales să stau mai mult în casă. Doar azi am dat o tură pe la mercato (târgul săptămânal) căci îmi lipsea acea atmosferă specifică din piețele siciliene.
De când cu războiul ăsta nenorocit, nu mă mai pot bucura de nimic. Vreau să se termine odată, sunt stresată, vorbesc des și cu sora mea, ea e foarte aproape de granița cu Ucraina, în nordul țării, iar rudele soțului în sud, foarte aprope de Deveselu. E ca și cum ceva îți atârnă deasupra capului, o sabie, sau o bombă… prinsă de un fir de păr. În orice moment te poți aștepta să te trezești cu capul zburat de la locul lui. Vor spune unii că exagerez; poate, dar asta simt, în sufletul meu e atâta revoltă și atâta zbucium, încât și noaptea am numai coșmaruri.
Ce-am mai făcut în ultimele săptămâni? Nimic important, am căutat pe net locuri unde mergeam odinioară și mă simțeam atât de bine cu amicii din Sicilia…
Azi, de pildă, m-am plimbat pe google maps prin Siracusa și am revăzut un mic restaurant, rustic și simplist, dar superb, care, din păcate, tocmai s-a închis definitiv. Era foarte aproape de Porto Piccolo.
Pe vremea când au trecut pe acolo, era încă deschis… cu o mică terasă pe o stradă mai retrasă, dar totuși, foarte aproape de centru. Câte seri fantastice am petrecut acolo! Iar peștele servit era mereu proaspăt, delicios… Și nu voi uita cocktailul meu de “gamberi”, cu salsa rosa și o frunză crocantă de salată, care era minunat!
Mă pot considera norocoasă pentru că eu am descoperit adevărata Sicilia, cea a tarantelei, a festivalurilor culinare, numite și sagre, a producției locale de ulei de măsline, acea Sicilie autentică, pură, rustică, cu oameni veseli și deosebiți, pe care îi întâlnești în piață și care îți oferă o cafea la primul bar, care cultivă măsline, portocale și lămâi, și cresc încă asini și cai lângă locuințele lor de piatră gălbuie. Am cunoscut Sicilia și sicilienii în casele lor, unde m-au primit ca pe una din familie, cu acea ospitalitate unică, meditereaneană, punându-mi pe masă cele mai bune dulciuri din pastă de migdale și cea mai aromată cafea espresso. Îmi lipsesc vremurile de atunci. Eram atât de relaxată și fericită!
Să spun că eram și mai liberă? Nu libertatea era avantajul meu, ci modul în care trăiam acele clipe… Aveam gânduri și aveam probleme, dar nu eram îngrijorată, nu mă gândeam atât de mult la pandemii, războaie și foamete. Eram mult mai tânără și mai naivă, dar eram și mult mai fericită.
Țin minte că trebuia să îmi dau examenul de specialitate, ca mediator cultural, și eram atât de bolnavă în acea zi, încât dacă aș fi acum așa cum eram atunci, nu m-aș da o săptămână jos din pat! Cu toate astea am plecat la examen, cu o gripă/răceală îngrozitoare. Mă dureau toate, îmi exploda capul și nu vedeam bine. Am plecat pe jos, căci nu erau autobuze care să mă ducă în acea zonă unde avea loc examenul, și un taxi m-ar fi costat mult prea mult. Pe la mijlocul drumului mi-am dat seama că am apucat-o pe o străduță pe care n-o cunoșteam, nu aveam pe atunci nici măcar Gps pe telefon sau ceva de genul ca să mă pot orienta.
Din cauza stării mele, confundasem o stradă cu o alta și m-am trezit într-un cartier necunoscut. Mai aveam o jumătate de oră până începea examenul și trebuia să ajung neapărat, nu l-aș fi putut reprograma.
Acum probabil aș intra în panică, m-aș agita, aș începe să întreb în jur unde mă aflu și cum ajung în punctul x, însă atunci am continuat să merg, să îmi târăsc efectiv picioarele, căci nu mai puteam, dar am mers până am ajuns pe o stradă principală, pe care am recunoscut-o imediat… era Viale Santa Panagia, dar ieșisem la un alt capăt al bulevardului, din cauză că greșisem acea străduță.
Nu știu cum se face, dar am ajuns la fix în clasă, în momentul în care a început examenul și a intrat comisia. Am trecut și examenul final și totul a decurs perfect.
De curând am citit că pe atunci bântuia prin lume un alt temut virus, H1N1, care a făcut multe victime și prin Italia, dar eu habar n-aveam de el, chiar nu mă interesa și nici nu mă uităm la știri. Apoi, au fost în Siracusa câteva cutremure, în acea perioadă de doi ani jumate, cât am locuit eu acolo. Habar n-am nici de asta, nu le-am simțit, nu știu când au fost și dac-au fost… Acum sufăr imens din cauza a tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, dar atunci nu eram așa.
Mi-am zis să nu mai deschid site-uri de știri, să nu mai citesc informații care mă întristează și care-mi fac rău, dar nu mă pot abține, e o dependență ciudată, de-a dreptul masochistă.
Și atunci, ce aș mai putea să spun despre libertate? Ori despre acea perioadă din viața mea când eram (sau mă simțeam) liberă? Eram doar tânără și inconștientă?
Libertatea este o utopie, însă dorința de libertate a popoarelor, dreptul lor absolut la independență și suveranitate, este o realitate covârșitoare, care nu poate fi negată. Am văzut acest lucru evident în aceste zile, de când a izbucnit războiul din Ucraina.
Să sperăm că răul nu va triumfa și dreptatea va ieși victorioasă într-un final, și asta cât mai curând posibil. Ca să nu mai moară alți oameni nevinovați.
Și doar atunci voi putea din nou dormi liniștită.