Amintiri din ceață
În norul des și înecăcios, ce se ridica din crâng, căruța dispăru printre ultimele sălcii, ce mărgineau drumul de ape. Părea un loc pustiu, blestemat.
Eu am rămas să privesc infinitatea mării de ceață, care devenea, parcă, tot mai densă.
Pe o vreme rece și cu o briză umedă, ce venea de deasupra apelor, am realizat că este exact ceea ce căutăm de multă vreme – locul unde te conectezi cu natura, cu zeii creatori de frumusețe, cu propriul interior, cu o altă realitate bine izolată acolo, în mijlocul pădurii tinere de lângă luncă.
Poveștile localnicilor erau, însă, destul de înfricoșătoare. Cu o noapte înainte, după cina pe bază de pește, auzisem multe păreri descurajante, iar oamenii, care stăteau lângă foc, păreau persoane serioase și demne de încredere, nu erau niște visători aventurieri, în căutarea senzaționalului.
Legenda spune că satul pescăresc ar fi fost vizitat frecvent de nu mai puțin de nouă ființe sinistre, care coborau din nordul îndepărtat, către plajele întinse și pustii ale ținutului.
Aici se refugiau în casele părăsite de lângă țărm și în crângurile care mărgineau nisipul de gospodăriile pescarilor. Localnicii, potrivit unei vechi credințe populare, aveau obiceiul ca, în prima noapte cu lună plină de la fiecare început de toamnă, la miezul nopții, să privească în fântâna unei case înalte, construite din lemn negru, care nu se mai știe de când fusese abandonată. Foștii proprietari pieriseră demult într-un tragic naufragiu, lăsându-și de izbeliște întreaga avere, strânsă cu atâta trudă de-a lungul vieții. Nimeni nu venise vreodată să revendice nimic din toate cele rămase acolo, nici terenul, nici casa.
Și atunci soarta li se arăta, se spune. Dacă vedeau luciri argintii în adâncul întunecat al fântânii, atunci anul care urma avea să fie unul bun. Dacă, însă, soarta le era potrivnică, vedeau un abur negru ieșind din străfunduri și atunci trebuiau să știe că moartea le este aproape și vor fi secerați, în curând, de coasa ei neiertătoare.
Se mai spunea că entitățile apăreau mai ales atunci când ceața deasă se lăsa din larg, cotropind țărmurile cu aripa ei înecăcioasă.
Odată, într-o seară, văzusem și eu o formă nedefinită, întunecată, care alerga de-a lungul vârfurilor stâncilor și plutea peste mare, dar m-am gândit că e doar fum sau vreun nor ce se lăsase prea aproape de pământ.
Și-apoi, noaptea toate par mult mai înspăimântătoare decât sunt cu adevărat.
Toamna aveau loc și cele mai bizare dispariții și înecuri tragice.
Toate astea nu mă speriau în vreun fel. Îmi plăcea locul acela misterios și mă atrăgea mai mult decât aș fi vrut.
Fascinată de misterul locurilor, am rămas acolo vreme de câteva săptămâni.
Dar mă întrebam adesea de ce toate astea se întâmplau doar la început de toamnă.
***
După ani am vizitat din nou acele locuri. Totul se schimbase, într-un mod în care nu mai recunoșteam nici vechile drumuri, nici vechile case.
“Tânărul merge mai repede decât bătrânul, dar bătrânul cunoaște drumul…”
Așa și vremea satelor străvechi pare că se stinge, rămânând vie doar în amintirea bătrânilor pescari, iar tinerii nu vor mai ști legendele cele de demult.
Însă lumea cea nevăzută va continua să existe, cu voie ori fără voia noastră.
*fragment din ultimul meu roman.