Vreau o casă la țară. E un vis de-al meu să mă plimb pe ulițele unui sat uitat de lume, să trec printre pâlcuri de plopi și salcâmi, privind casele vechi, mai toate închise și doborâte de vreme și singurătate.
“Ramurile se lăsau peste zidul de piatră cenușie, iar frunzele o mângâiară, când trecu prin dreptul lor. Vântul i se încâlci în păr și duse adierea până departe, printre frunze, tot mai sus, spre nori. Mireasma pletelor ei lungi se contopi cu a frunzelor, într-un verde și sublim parfum. Se oprise lângă gardul înalt, pentru câteva clipe, la umbră. Și privi în sus, iar atunci i se păru că printre ramuri o privesc chipuri de ceață. Se hotărî de îndată, spunându-și: e a mea!”
*fragment din întâiul meu roman. Natalia Nc. ©
Și atunci, într-un moment anume, să spun: Mi-am găsit casa, cea pe care o căutam de atâta timp. Nu cea dintr-un orășel, cum e cel de lângă Reșița, unde locuiesc sau cum e cel din Sicilia. Nu case lipite între ele. Au și ele farmecul lor, dar nu ai spațiu, nu ai suficientă intimitate și mai ales, nu ai sentimentul de libertate absolută, că ești la țară!
Îmi doresc o casă diferită. Așezată în mijlocul unei curți imense și împrejmuită cu gard. La țară. Într-un mic sat, ca și cel în care au trăit bunicii mei. Cu prispă, cu fântână în curte și cu mulți pomi roditori în grădină. Vine o vreme când apare nevoia de o contopire totală cu natura. Să trăiești în mijlocul ei mai mult, chiar dacă mai dai o fugă la oraș, pentru a-ți procura alimentele pentru o săptămână, apoi să te întorci acolo, în liniștea ta, unde te simți liber.
Mi-aș dori un loc al meu, întins, vast, preferabil într-o zonă de șes. Poate lângă Dunăre…
Locul unde te conectezi cu natura, cu propriul interior, cu zeii creatori de frumusețe artistică, în care cunoști o altă realitate, pe care doar marginea crângului o desparte de lunca dunăreană.
Să mă bucur acolo de apusuri de soare, de Dunăre și de atmosfera divină, pe o vreme rece și cu o briză umedă ce vine pe deasupra câmpiilor, seara târziu… ca o ceață fină la început de toamnă.
Eu nu am locuit niciodată, propriu-zis, la țară. Mergeam des la bunici, asta după vârsta de 20 de ani, când ei au ieșit la pensie și s-au mutat la țară, în satul natal al bunicului meu, însă seara mă întorceam întotdeauna în oraș cu ultimul autobuz sau microbuz care circula. Nu rămâneam peste noapte, căci aveam nevoie de patul meu, de confortul meu de acasă. Nu mă simțeam bine într-un pat care nu era al meu, și asta pentru că am trăit mereu la oraș. Casa de la țară, ai mei au construit-o prin anii 2000, când eu eram deja mare și după ce mă angajasem ca asistent social.
Mi-aș fi dorit mult să fi trăit de mică într-un sat, altfel aș fi perceput viața de acolo, poate nu atât de idilic, dar mult mai realist. Aici am scris mai multe despre amintirile mele din copilărie.
Azi e o zi mai specială, în care am revăzut multe dintre pozele vechi, făcute la țară, la bunici.
Casa bunicilor a fost vândută în îngrozitorul an 2017, când s-au întâmplat multe evenimente nenorocite. Am fost nefericită, într-un fel, că nu am putut locui eu acolo, dar erau prea multe investiții de făcut la casă, iar buzunarul meu era gol în acel moment. Locuiam la Timișoara, în chirie, nu era încă vremea muncii de acasă, a home office-ului, acum e mult mai ușor să lucrezi remote, de altfel în online (IT, callcenter-uri, mass-media etc) a devenit metoda preferențială a companiilor.
În schimb, casa a primit o nouă viață, mai bună, a devenit mai frumoasă decât era, iar cei care au cumpărat-o, o îngrijesc cu drag. Oricum, eu voiam să plec către Sicilia, aveam de multă vreme acest gând obsedant, ani de zile mi-am dorit o casă tradițională siciliană.
Iar acum îmi doresc și una tradițională românească.
M-am gândit mult la tot ce s-a întâmplat în ultima vreme.
Îmi doresc mai mult decât oricând să mă izolez într-un sat uitat de lume. Nu neapărat de frica pandemiei, va trece și asta într-o bună zi, dar vreau să recuperez timpul pierdut.
Pierdut în graba de a trăi, pierdut în poluarea marile orașe, pierdut în praful și noxele din jur, pierdut în acțiuni inutile pe care le-am făcut în toți acești ani.
Vreau să mă întorc spre mine însămi, vreau o casă la țară.