Aș continua ideea din titlu, mai retoric: pro-vax și anti-vax, de fapt, un mare vax? Teoria conspirației? Cred că se face prea multă vâlvă inutilă și indiferent în ce categorie ne încadrăm, nu ar trebui să uităm de educație și de limitele bunului simț. Din păcate, însă, pe net, toți sunt atotștiutori.
De câteva zile citesc pe diverse site-uri și ziare online o multitudine de comentarii aberante.
Bine, unele sunt mai vechi, au chiar și trei luni. Multe dintre ele se refereau la mersul de melc al vaccinării în România și evoluția acesteia, deloc echilibrată, dar și mult lăudată de către autorități.
Ne lăudam că suntem în topul Europei în ce privește numărul de vaccinuri efectuate, însă nu și în ceea ce privește dorința de vaccinare a populației. Acolo suntem, din păcate, la coada topului.
Alte opinii, deloc prietenoase, vizau “cobaii” care acceptă vaccinarea, printre care mă număr și eu. Nu voi spune cu ce m-am vaccinat, nici unde sau când, dar voi afirma doar un lucru:
vaccinarea nu-i floare la ureche. Poate unii au trecut prin experiența asta foarte simplu, poate au dezvoltat sau nu anticorpi, poate au un organism minune, care i-a ajutat să treacă lin și fără urmări, însă eu nu pot spune asta. Probabil și pentru că nu mai am nici 30, nici 40 de ani.
Poate pentru că am avut unele boli mai grave în copilărie, care au lăsat urme, sau poate și că, odată cu trecerea vârstei, corpul se șubrezește și nu mai are rezistența de altădată, apărând, astfel, temutele reacții adverse.
Sau, din contră, după cum spun alții, am o imunitate foarte bună și corpul meu a reacționat violent.
Fără să știu ce mă așteaptă, dar după ce am citit sute de pagini pe internet (forumuri, comentarii la articole, păreri și varii opinii) am luat hotărârea să mă vaccinez.
Îmi aduc aminte de vaccinurile din copilărie; unul, când am suferit groaznic, nu știu dacă de la durere sau de la frică, eram, oricum, foarte mică; una dintre primele amintiri legate de desele “vizite” făcute spitalului județean din orașul meu natal.
Totul e, încă, foarte clar în mintea mea. Nu, nu e o falsă amintire, nu e o iluzie sau niște imagini născute din imaginația mea, e ceva uimitor de profund și traumatizant. Un pat suspendat, acoperit cu o pânză gri, care, poate, fusese cândva albă, sau nu, fiind probabil doar o husă uzată. Cred că era, mai degrabă, o masă de operație sau de consultații; apoi lumini puternice, orbitoare, rotunde, de undeva din tavanul încăperii… acum îmi vine să rad, dar seamănă extrem de mult cu un fel de alien abduction. M-au urmărit mult, de-a lungul vremii, imaginile alea.
Era vaccinul acela dureros, împotriva variolei, când ți se împungea și zgâria pielea cu un instrument metalic bifurcat, care lăsa o cicatrice mare, rotundă și urâtă pe mână. O mai am și azi, acoperită de un tatuaj. Cred că am fost printre ultimii copii, care au mai făcut acel vaccin.
Am suferit mult, am plâns, am urlat, s-au luptat cu mine să mă țină, m-au imobilizat cumva și mi-au făcut vaccinul. Așa făceam și la dentist, întotdeauna am reacționat într-un mod aiurea la vederea celor îmbrăcăți în halate albe.
Și de această dată, în 2021, după atâția ani și atâtea experiențe, tot nu mi-au plăcut cele două asistente ce pregăteau seringile, într-un colț al încăperii albe, infinite. Chiar dacă erau drăguțe și politicoase. Nu prea are ce să-ți placă când vezi o seringă pregătită să-ți intre în mână.
Am trecut prin tot curcubeul de stări și toate nuanțele efectelor adverse. Poate a fost vorba și de somatizare, pentru că am citit mult înainte de vaccin și mi-am imaginat multe dintre stări, fiind destul de anxioasă înainte să ajung pe scaunul de tortură din cabinet. Nu m-a durut acul deloc, dar după un minut am simțit cum îmi amorțesc mâna și piciorul drept, apoi mi s-a făcut brusc rău, mi s-a luat rapid tensiunea, care era OK, însă am avut o scădere drastică a glicemiei. Am primit puțin zahăr și apă rece, iar în câteva secunde eram ca nouă.
Acasă, însă, au început dureri crunte de cap, frisoane fără febră, amorțeală în tot corpul, furnicături, stare de rău general, ca la o gripă puternică, eram atât de obosită încât nu mă puteam mișca din pat. Am zăcut așa două zile, în a treia mi-am revenit puțin, iar în a patra, din nou, dureri în brațul care îmi ardea, amețeli, răul parcă se întorsese, încă vreo 24 ore de chin și apoi nimic.
Ba da, încă ceva. O foame cruntă, care m-a lovit încă din prima zi. Am mâncat toată noaptea și toată ziua, nu mult, dar orice îmi cădea în mână și în mod continuu. Nu țin minte să mi se fi întâmplat vreodată așa ceva. Muream de rău ce-mi era, dar mâncam în acest timp, fără oprire. Bizar…
Se spune că cei care au avut Covid se simt așa după prima doză de vaccin, eu una, însă, nu am avut boala, nu țin minte vreunul din semnele unei răceli, deoarece stând mai mult acasă, nu prea am avut de unde să îl iau. Gust, miros am avut tot timpul. La ultimele cursuri de la școala de șoferi am cunoscut o fată care avusese Covid cu șase luni în urmă, perfect vindecată, și care îmi descrisese stările bolii, identice cu ceea ce trăiam eu acum, după vaccin. Doar dacă nu am fost asimptomatică și nu am știut, lucru pe care, iar, nu îl prea cred. În sfârșit, am trecut cu bine și peste prima încercare. Peste câteva zile va urma a doua. Așadar, nu mi-a fost deloc ușor.
Ce voiam, însă, să zic, e faptul că persoane foarte apropiate nu vor să audă de vaccin. Am discutat aspectul și nu le-am zis: ar fi bine să-l faceți, și nici ele mie nu mi-au spus: nu-l face. Ne respectăm reciproc deciziile și alegerile făcute în viață. Poate am greșit eu făcându-l, asta e, îmi asum greșeala, dacă va fi să trag vreodată consecințele, sunt unica responsabilă de acțiunile mele.