Stranii prezențe…
Cuvinte nespuse
se odihnesc tăcute
Pe prăpastia inimii goale.
Și descompun esența infinită
A vocilor stinse de veacuri.
Ecouri stinse
Răsună-n neființă
Străjuind privirea pierdută
Pe tavanul odăii părăsite.
Nu vreau să plec nicăieri
Mai rămân pe-aci, prin preajmă
E prea cald și bine
ca să fiu aruncată
atât de curând
în frigul de-afară.
În cântecul negru și sumbru
stranii prezențe se-arată.
Și le cunosc pe toate
din bordeiul fără de nume,
unde stăteam la pandă să aflu
tainele izvorului sihastru.
La picioare se așterne abisul.
Deasupra veghează luna
Și visul alunecă-ncet în hăul primitor
Cu brațe de beznă larg deschise.
În vilele de piatră
pașii îmi răsună asurzitor pe lespezile reci;
lespezi construite din amintiri
demult apuse.
Primii oameni
Fiinţe de humă se nasc în lumină,
Nu-şi ştiu încă menirea şi nu-şi cunosc cărarea,
Se privesc uimite pe galbena colină
Şi-n apus de soare, sânge umple zarea.
Apoi din neştiinţă se naşte chiar şi ură.
Sunt creaturi ciudate, fără prea multă minte
Dar săgetaţi vor fi de strălucirea pură,
De lava conştiinţei, scurgându-se fierbinte.
Şi sunt striviţi acum de-al lor ciudat orgoliu
Uitându-şi astfel locul şi pentru ce au fost creaţi,
Se-ndepărtează-n noapte iar îngerii-s în doliu,
Pierzându-se prin lume, profani şi necuraţi.
Dar veacurile scurse şi îngropate-n sânge,
Au alungat divina şi prea firava rază,
S-a stins lumina pură pe-obrazul care plânge
Când ochiul este mort, e conştiinţa trează.