Visul despre Banatul Montan a fost hotărâtor.
Se făcea că bunica mea cea dragă, care se stinsese în urmă cu un an, era cu mine într-o călătorie, cred, cu autobuzul, dacă îmi aduc bine aminte. Noi am călătorit adesea în copilărie, nu era an să nu facem interminabile călătorii prin țară. Într-un Crăciun din perioada anilor ’90 am fost și în SUA (am amintit despre călătoria mea în State cu altă ocazie). Era Balanță ca și mine și aveam multe în comun, în pofida vârstei, a mentalității și a experiențelor de viață diferite.
Și treceam pe un drum montan minunat, pe lângă șiruri nesfârșite de brazi. Și, deodată, pe partea dreapta a drumului, ce șerpuia printre munți, am văzut o clădire neterminată sau dărâmată, niște ziduri cenușii, care alcătuiau ceva ca o încăpere. Putea fi un depozit, magazie, cameră pentru muncitori. Plante creșteau în interiorul ei, căci acolo unde sunt clădiri abandonate sau lucrări nefinalizate, natura își intră repede în drepturi, acoperind totul cu aripa ei verde și deasă. Iar bunica mea îmi făcea semne către acea clădire.
Doar atât am apucat să văd, de pe geamul autobuzului. Și cam atât îmi amintesc, nu mai știu urmarea. Apoi m-am trezit.
Dimineața trebuia să plecăm spre Valea Jiului, să luăm apartamentul. Am deviat, însă, traseul de la Hațeg către Caransebeș, în loc s-o luăm spre Petroșani. Am sunat persoana care ne aștepta să semnăm contractul și i-am spus că regretăm nespus (ceea ce era absolut sincer) dar au apărut ceva probleme și nu mai putem veni. A spus că, oricum, nu mai vrea să vândă, că s-a răzgândit la preț și nu știa cum să ne zică. Nu am de unde știi dacă a spus adevărul, dar pentru noi a fost o ușurare de neimaginat.
Eliberați, am plecat hai-hui prin țară. Dacă tot aveam câteva zile libere, voiam să profităm.
Ajunși în zona Reșiței, pe care nu o cunoșteam absolut deloc (trecusem acum un an pe la Sarmizegetusa în drum spre Orșova și Cazanele Dunării, dar niciodată nu am trecut prin Reșița sau prin Semenic – Cheile Carașului) am fost uimiți de frumusețile naturale care ne întâmpinau. Eu m-am îndrăgostit imediat de județul Caraș Severin.
Și apoi a urmat șocul.
Trecând de Reșița, care e, într-adevăr, un oraș vechi industrial, dar are farmecul lui aparte, ne îndreptam către Cascada Bigar, și, deodată, am văzut pe partea stângă a drumului construcția aceea care îmi apăruse în vis. Am recunoscut imediat forma și zidurile în ruină, năpădite de vegetație.
Nu era pe dreapta, ca în vis, pentru că noi mergeam spre Bigar-Oravița… nu ne întorceam spre Reșița. Și am zis: aici vreau să stau, în zona asta!
Am căutat repede pe internet un site cu anunțuri imobiliare și din fericire am găsit ceea ce căutam. Nu a fost ușor, pentru că foștii proprietari nu înțelegeau graba noastră de a cumpăra ceva într-o zonă în care industria era la pământ și mulți oameni plecaseră deja în străinătate la muncă.
Le-am explicat că pe noi nu ne interesează un loc de muncă în zonă, că noi lucrăm deja de acasă, ci doar o locuință, pentru că am vândut tot ce aveam și voiam să ne stabilim cât mai repede într-un loc frumos și liniștit.
Și așa am ajuns noi să locuim în Banatul Montan! În urma unui vis straniu, în care bunica mea îmi indica acel loc, prin semne, fără vorbe.
Eu numesc zona mea dragă: Bavaria de România. Mă simt exact ca în Bavaria, pe care o cunosc foarte bine, căci am locuit acolo o perioadă, și nu aș mai pleca niciodată de aici.
Multe lucruri puteau merge prost și strâmb, căci planurile pe care ni le facem inițial nu se potrivesc întotdeauna.
Dar am ajuns la concluzia că uneori e bine să riști și să îndrăznești, mai ales când te ajută cineva drag într-un vis. Și multe vise pe care le-am avut de-a lungul vieții s-au dovedit a fi utile, îndrumându-mă către o direcție sau alta. În cazul meu toate s-au potrivit, s-au îmbinat ca într-un puzzle perfect.