Profesori – fantasme ale trecutului meu, care s-au întors azi să mă bântuie.
Strigoi, ridicându-se din cimitirul amintirilor refulate și pe care le credeam demult apuse. A îngropa, însă, o amintire nu înseamnă că ea a dispărut ca prin farmec.
Există o vârstă, cea pe care o trăiesc acum, în care îmi revin vechi amintiri, dispărute ani buni din mintea mea și ascunse în noianul de gânduri.
Am fost întrebată deseori ce specializare am, ce școli am terminat. Nu voi transforma această confesiune în justificare și nici în curriculum, căci nu am intenția să aplic pentru vreo slujbă, însă sunt unele amănunte pe care aș vrea să le dezbat aici.
Toată lumea cere pregătiri înalte, funcții importante ocupate în trecut, ocupații stabile și efectuate cu maximă pasiune și interes, sau cum se zicea pe vremea mea, un adevărat profesionist plin de “devotament și abnegație”, care s-a perfecționat întreaga viață, a învățat, a muncit și iar a învățat.
Dar nimeni nu stă de vorbă cu un candidat la un interviu și să îl întrebe despre copilăria lui, despre școala generală, sau poate despre liceu… Ți se cer doar niște foi de hârtie, niște diplome obținute, niște cursuri făcute în ultima perioadă și cam atât.
Tu exiști în ochii unui angajator doar de la terminarea liceului încoace, de când ai obținut bacalaureatul, apoi… ce facultate ai terminat și unde ai mai lucrat. Atât.
Puțin, foarte puțin. Un adult în căutarea unui job este de fapt un copil devenit adult. Un elev care și-a tocit coatele pe multe bănci, trecând și printr-o școală primară și gimnazială, care l-au format sau deformat în timp.
Iar eu azi voi vorbi despre… deformare.
Pregătirea în vederea exercitării unui job este lungă și anevoioasă, presărată cu multe schimbări de plan și de ritm. Pleci la drum pe o cale și te răzgândești de zece ori.
Desigur, nu e ideal sau indicat, însă așa mi s-a întâmplat și mie. Mi-a plăcut școala enorm până în momentul în care am luat contactul cu fizica, matematica și chimia, și când spun matematică, mă refer la cea de după clasa a șasea, multe formule, calcule, multe x-uri și y-uri care mie, personal, mi se păreau absurde și absolut inutile.
Am iubit geometria în schimb, dar pentru că ne era predată de aceeași profesoară cu care făceam algebră, și care nu mă suporta de niciun fel, am lăsat-o baltă. Nu te mai interesează o materie atâta timp cât, în mintea ta de copil, o asociezi cu chipul profesorului care ți-o predă, cu țipetele lui, cu caznele la care ești supus zi de zi, jignit și făcut cu ou și oțet, că, deh, ești, chipurile, un prost și un incapabil. Fiecare profesor are impresia că materia lui e cea mai importantă, dar unde este răbdarea pentru fiecare elev în parte, unde este atenția suplimentară pentru a descoperi adevăratele lui capacități de învățare, realele aptitudini și preferințe pentru o materie sau alta?
În teorie da, toți sunt buni teoreticieni, buni psihologi și pedagogi, până când sunt puși în fața faptului împlinit.
Va avea înțelegere o profesoară de matematică pentru eleva cu 10 la psihologie? Sau o va mișca faptul că participă la concursuri literare, că publică poezii de la o vârstă fragedă și e olimpică la filosofie? Că-i plac artele, pictura, fotografia și tot ce este creativ și artistic?
Nu… desigur.
Prea puțin o interesează pe matematiciană că fata “are condei”. Îi va da 4 pe linie la matematică, o va demoraliza, o va jigni că e proastă, că e o incapabilă și nu va ajunge nimic în viață.
Din punctul ei de vedere.
Poate lucrurile stau altfel în ziua de azi, când elevii au ajuns să bată și să terorizeze profesorii, dar așa era pe vremea mea – aici vorbesc doar despre cazul meu, despre ceea ce am trăit, experimentat și văzut atunci, în acei ani. Nu generalizez, însă e posibil ca mulți să se regăsească în cuvintele și descrierile mele.
Relația dintre copil și materia predată e de fapt relația elev-profesor. Din păcate – spun – căci nu ar trebui să fie așa.
Ar fi minunat dacă un elev nu ar mai asocia limba latină cu imaginea profesoarei isterice și vulgare care o predă, dar asta ar fi posibil doar într-un univers paralel.
Profesoara de chimie, o altă teroristă, care îmi urla că sunt indecentă (pentru că aveam părul lung și nu îl prindeam în cozi), îmi reproșa că mă cred Monalisa. Că nu e o atitudine potrivită pentru o elevă.
Poate acum elevele au voie și fardate la școală, dar atunci erai bătut și ținut în genunchi o oră întreagă lângă un zid rece și uneori, plin de igrasie. Eu nu am fost bătută de profesori, dar am gustat alte umilințe verbale, priviri pline de ură și vorbe atât de grele încât le aud și acum răsunându-mi în urechi.
La fel s-a întâmplat și la liceu, iubeam biologia dar îl detestăm pe profesor pentru că mă jignea pentru anumite defecte fizice în fața clasei, de față cu toți, desigur, defecte în mintea lui bolnavă, căci pentru mine chipul meu era absolut normal. Așa îl văd și acum, după mai bine de 20 de ani de atunci, nu sunt adepta operațiilor estetice și oricâți bani aș avea niciodată nu voi apela la bisturiul unui estetician. Important este să te vezi tu frumos, părerea celorlalți nu a contat niciodată pentru mine din punctul ăsta de vedere. Am peste 40 de ani și sunt fericită în corpul meu, mă accept așa cum sunt și folosesc doar plante și produse naturiste pentru îmbunătățirea aspectului exterior.
Mai bine s-ar pune accentul pe dezvoltarea noastră spirituală, pe perfecționarea interioară și intelectuală a fiecărui dintre noi, căci atunci am trăi într-o lume mai bună și mai frumoasă, fiind fericiți chiar și fără chirurgie plastică.
Și uite așa, imaginea profesorului perfect din trecut se transformă repede în mocirlă. Iar eu vorbesc aici despre o perioadă în care nu se știa și nu se folosea termenul de bullying.
Mocirla rămâne de multe ori și în mintea unui elev atunci când părăsește băncile școlii, cu o ușurare sufletească ce nu poate fi descrisă în cuvinte.