În urmă cu vreo trei luni am avut un vis foarte bizar. Se făcea că locuiam într-o clădire înaltă, lungă și în formă de L, care semăna și a școală, și a internat, dar și a spital, cu coridoare lungi care aveau ferestrele spre o curte interioară înverzită, cu bănci și mulți arbori umbroși.
Era frumos dar și apăsător în același timp, atmosfera nu era tocmai una normală.
Clădirea se afla strânsă între alte clădiri înalte și întunecate, iar geamurile de la camere erau atât de apropiate de cele ale clădirilor alăturate, încât se putea privi cu ușurință la ceea ce se întâmpla în interior. Nu o dată văzusem bărbați după jaluzele, în clădirile vecine, urmărind ceea ce se întâmpla în clădirea noastră. Ceva necurat plutea în aer și nu știam exact ce.
În câteva camere din clădirea unde locuiam erau găzduiți copii orfani împreună cu niște îngrijitoare destul de tinere. De obicei ieșeam pe holul etajului meu și priveam copiii care se jucau liniștiți în curte, la umbră.
În acest timp însă, tinerele infirmiere nu aveau ocupații tocmai ortodoxe, iar acolo, în încăperile lor, aveau loc diverse petreceri indecente.
Uneori seara târziu vedeam intrând diverse persoane dubioase în acele camere unde se întâmplau lucruri imorale, interzise și oribile, din punctul meu de vedere.
Mă gândeam doar la acei copii orfani care nu își puteau găsi protecție și un sprijin real în nimeni din jur, poate că nu erau neglijați tot timpul însă nu meritau soarta asta, nu ar fi trebuit să trăiască într-un mediu atât de otrăvit, atât de nociv pentru niște copii nevinovați.
Și într-o zi plimbându-mă prin curte am văzut un copil blond, cu ochi albaștri sau verzi, foarte dulce, cu o fețișoară destul de rotundă și o expresie adorabilă. Era, însă, puțin trist, se juca singur într-un colț, pe o bancă mai retrasă. Am intrat în vorbă cu el, îi vorbeam, nu știu de ce în italiană, dar el îmi răspundea într-o limbă străină pe care n-o înțelegeam. Îmi amintesc că l-am mângâiat pe cap, avea un păr moale și auriu… și în clipa ce a urmat o îngrijitoare l-a smucit de pe bancă, l-a luat în brațe și a fugit cu el în clădire. Tristețea mea a fost profundă, mai ales că nu știam ce îmi spusese copilul, nu am înțeles nimic din ce-mi zicea.
Am intrat și eu, cu intenția de a merge în camera mea, și l-am revăzut din nou, în depărtare, pe un hol întunecos, la primul etaj al clădirii, stătea lângă o fereastră și privea, apoi m-a văzut și chipul i s-a luminat. L-am strâns în brațe, l-am ținut așa îmbrățișat, dar când l-am privit, nu mai era el, era un soi de animal, semănând a câine sau a vulpe și l-am scăpat din brațe, îngrozită. Animalul a luat-o la fugă dispărând într-una dintre camere.
Am început să plâng, și am plâns, am plâns… Am plâns cu lacrimi adevărate. Voiam să-l caut pe copil, să-l iau cu mine, să fie al meu. Eram convinsă în vis că mediul impur din acea clădire îl transformase în altceva și eram hotărâtă să plec de acolo, să mă mut, să fug de tot, să uit… Apoi m-am trezit.
Am vise complexe noapte de noapte, foarte lungi, elaborate, foarte reale sau mă rog, realiste. Sunt niște adevărate filme. De obicei visez călătorii fascinante, întâlniri cu oameni necunoscuți dar deosebiți, visez conversații lungi pe care le încorporez în scrierile mele (cele două romane la care lucrez de ceva vreme). Visele îmi oferă perspective noi și minunate asupra lumii în care mi-aș dori să trăiesc, o lume necunoscută celor din jur.
Aș putea spune că sunt adevărate călătorii astrale, în care anumiți ghizi spirituali îmi dau diverse teme de gândire, sau teme de casă, cum le spun eu. Niciun vis nu se termină absurd și întotdeauna le găsesc o noimă, o însemnătate personală.
Dar visul acesta era diferit. Era de fapt un coșmar, nu un vis. Nu însemna absolut nimic pentru mine. Am încercat să-l interpretez la trezire, după ce mi-am băut cafeaua și m-am dezmeticit.
Simboluri antagonice, nevinovăție versus vulgaritate sau puritate versus promiscuitate – copilul blond cu față angelică și îngrijitoarele deocheate, clădirea în care locuiam toți, buni și răi la un loc, ca un fel de cerc vicios în care ne învârteam și nu puteam ieși, mă rog, au existat multe interpretări pe care le-am dat atunci, însă în final am zis că e doar un vis, o refulare subconștientă, și nu m-am mai gândit.
Până într-o zi, când citind ceva știri online, îmi cade privirea pe chipul unui copilaș frumos, atât de frumos și de cunoscut.
Să tot fie vreo două luni de atunci, de când am citit știrea și am văzut fotografia băiețelului.
Și de atunci nu mai am liniște, caut informații zi de zi despre caz în speranța că se va face dreptate și se va descoperi adevărul.
Voi relata mai multe despre cazul acestui copil și la final voi scrie și concluziile mele personale.